SF. IOAN GURĂ DE AUR: PĂMÂNT, APE, MĂRI

Şi a zis Dumnezeu: „Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!”(Fac. 1:9)

Uită-mi-te aici, iubite, la minunata înlănţuire şi ordine. La început a spus : „Pământul era nevăzut şi netocmit^”, pentru că era acoperit de întuneric şi de ape ; apoi, în ziua a doua, poruncind să se facă tăria, a despărţit apele şi a numit tăria cer; acum ne învaţă iarăşi că în ziua a treia a poruncit apei celei de sub cer, adică de sub tărie, să se adune într-o singură adunare şi să se arate uscatul. Şi s-a făcut aşa.

Pentru că toate erau pline cu apă, Dumnezeu a poruncit ca mulţimea de ape să se adune într-o adunare, ca astfel să se arate uscatul. Observă că ne arată treptat-treptat frumuseţea şi podoaba pământului.

„Și s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ”.

Αi văzut, iubite, că Dumnezeu dezbracă, ca să spun așa, pământul, care era nevăzut, netocmit și acoperit cu ape, ca de niște perdele, ne arată fata lui și-i pune nume?

„Iar adunarea apelor a numit-o mări”.
Iată că și apele au primit un nume. Precum un meșter mare, când are de făcut un obiect oarecare cu știința lui, nu dă nume acestui obiect până ce nu-l termină de făcut, tot asa și Stăpânul cel iubitor de oameni n-a dat nume stihiilor, până ce prin porunca Lui n-a primit fiecare locul său. Astfel și-a primit pământul numele lui și și-a căpătat forma lui și apele s-au strâns și au fost și ele învrednicite de un nume.

ROADELE PĂMÂNTULUI RĂSĂRITE FĂRĂ OSTENEALA OMULUI

Apoi a zis Dumnezeu: „Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!” Şi a fost aşa.

Gândeşte-mi-te aici, iubite, cum s-au făcut toate pe pământ la cuvântul Stăpânului. Nu era om care să-l lucreze, nu era plug, nu erau boi de ajutor, nu avea pământul nici vreo altă îngrijire, ci a auzit numai po­runca şi îndată a dat rodurile lui. Din aceasta să învăţăm că şi acum nu munca plugarilor, nici osteneala lor, nici vreo altă oboseală care se face la lucrarea pământului ne aduce nouă belşugul de roade, ci, înaintea tuturor acestora, cuvântul lui Dumnezeu, care i-a fost grăit pământului dintru început.

De aceea ne învaţă Duhul cel Sfânt că, înainte de crearea acestor stihii, pământul, ascultând de cuvântul şi porunca lui Dumnezeu, a dat toate seminţele, fără să aibă nevoie de ajutorul cuiva. I-a fost de ajuns, în loc de orice altceva, cu­vântul acela care a spus : «Să răsară pământul iarbă verde».

(Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, PSB 21)

SF. VASILE CEL MARE DESPRE FIREA APELOR

«Să se adune apele !»

Natura apelor a primit poruncă să curgă şi apele niciodată nu obosesc, pentru că sunt silite necontenit de porunca aceea. Aceasta o spun cu privire la natura curgătoare a apei, că sunt ape care curg de la sine, de pildă izvoarele şi râurile; mai sunt şi alte ape adunate la un loc, care nu curg ; dar acum vorbesc de apele care se mişcă.

«Să se adune apele într-o singură adunare».

Dacă tu vreodată, stând lângă un izvor care dă multă apă, ai să te întrebi : Cine este cel care împinge apa aceasta din sânul pământului ? Cine o silește să meargă înainte ? Ce fel sunt vistieriile din care porneşte ? Care este locul spre care se grăbesc ? Cum se face că iz­voarele acestea nu încetează să curgă, iar locurile spre care se duc nu se umplu ? La toate aceste întrebări este un singur răspuns: Datorită acelui dintâi glas! Porunca aceea face ca apa să alerge. Aşa că atunci când vorbeşti de ape adu-ți aminte de acel prim glas: «Să se adune apele!».

Trebuia să alerge apele, ca să-şi ocupe propriul lor loc; apoi, ajunse în locurile hotărâte lor, să rămână pe loc şi să nu se ducă mai departe. De aceea după cuvântul Ecleziastului: «Toate pârâiele se duc în mare şi marea nu se umple»(Ecel. 1: 7). Că şi apele curg datorită poruncii dumnezeieşti, iar marea rămâne împrejmuită de hotarele ei, da­torită legii celei dintâi, care a spus : «Să se adune apele într-o adunare». Dar pentru ca apa, care este nestabilă, să nu se reverse în afara locurilor care au primit-o, mutându-se totdeauna dintr-un loc în altul şi în continuare să înece tot pământul, Dumnezeu a poruncit apei: «Să se adune într-o adunare». De aceea de multe ori se înfurie marea din pricina vânturilor şi-şi ridică valurile la mare înălţime; dar când ajunge la ţărm se întoarce înapoi, prefăcând în spumă furia ei.

PĂMÂNTUL A ODRĂSLIT FĂRĂ SOARE

«Să răsară pământul iarbă verde». Să odrăslească de la sine pământul, fără să aibă nevoie de ajutorul cuiva!

Pentru că unii socotesc că soarele este cauza celor ce răsar din pământ, că adică prin atracţia căldurii lui scoate la suprafaţa pământului puterea de germinaţie, care este în adâncul lui, de aceea Dumnezeu a dat pământului această podoabă înainte de facerea soarelui, ca să înceteze cei rătăciţi să se mai închine soarelui, ca unuia care ar fi cauza vieţii. Dacă vor ajunge să creadă că toate cele care fac podoaba pămân­tului sunt înainte de facerea soarelui, atunci vor părăsi nemăsurata lor admiraţie ce o au pentru soare, gândindu-se că soarele este mai nou în ce priveşte facerea lui decât iarba şi plantele.

Oare dobitoacelor le-a fost pregătită mai dinainte hrana, iar neamul nostru omenesc nu s-a arătat vrednic de nici o purtare de grijă?

Dar tocmai pentru că Dumnezeu a dat mai înainte boilor şi cailor nutreţ, ţi-a pregătit ție bogăţie şi desfătare. Cel Ce hrăneşte dobitoacele sporeşte astfel şi bună starea vieţii tale. Că ce este, oare, facerea seminţelor, dacă nu o pregătire pentru vieţuirea ta?

(sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, PSB 17)

SF. AMBROZIE AL MEDIOLANULUI: „El ține rotundul pământului”

Şi cine să pună la îndoială că toate acestea le-a făcut Dumnezeu, Care a grăit prin proorocul: „Cine a măsurat apele cu mâna şi cerul cu palma şi tot pământul cu pumnul? Cine a pus munţii cu cântarul şi dealurile cu cumpăna? Cine a  cunoscut gândul Domnului şi cine a fost sfetnicul Lui, care să-L înveţe pe El?”(Is. 40: 12, 13). Iar în alt loc citim despre El că „ţine rotundul pământului şi a făcut toate ca pe o nimica toată”(Is. 40: 22). Iar proorocul Ieremia precizează:
„Dumnezeii care n-au făcut cerul şi pământul să piară de pe pământ şi de sub cerul acesta! Dumnezeu este Cel ce a făcut cerul şi pământul cu puterea Sa, Cel ce a întemeiat lumea cu înţelepciunea Sa şi cu mintea Sa a întins cerul şi mulţime de ape în cer şi a ridicat nori de la marginea pământului” …

(Sf. Ambrozie al Mediolanului, Hexaemeron, PSB 52)