Asocierea acestor două nume nu e nici întâmplătoare şi nici exagerată, chiar dacă păstrarea proporţiilor se impune. Geniul unuia şi talentul celuilalt pot sta alături şi prin sfârşitul lor tragic, vecin cu martiriul. Ceea ce însă îl apropie pe Felea de Sfântul Ioan (pe care, după toate probabilităţile, şi-l luase ca model) este suflul oratoric, dinamica ideilor şi căldura expresiei, acea revărsare a inimii, caldă, în spumele torenţilor mintali, curgere a Duhului Sfânt
Etichetă: Ilarion Felea
Pr. Ilarion V. Felea: Binecuvântarea căsătoriei. „Căsătoriile, aşa zis libere, fără lege şi fără binecuvântare nu sunt o întoarcere la natură, ci o decădere de la natura cea bună, o lucrare împotriva naturii”
Binecuvântarea căsătoriei
«Taina aceasta mare este, … în Hristos şi în Biserică»(Ef. 5:32)
Iisus Hristos a înmulţit pâinile şi peştii în pustie, prin semnul sfintei cruci, prin binecuvântare, «… căutând la cer, le-a binecuvântat …» (Mt. 14:19).
Prin rugăciune şi binecuvântare se săvârşesc toate Tainele Bisericii şi se primesc toate darurile lui Dumnezeu. Prin binecuvântare se săvârşeşte sfântul Botez şi se face pecetluirea cu darurile sfântului Mir; prin binecuvântare se dezleagă păcatele în Taina Pocăinţei şi se împlineşte prefacerea darurilor în Sfânta Cuminecătură; prin binecuvântare se sfinţesc preoţii şi se ung bolnavii în Taina sfântului Maslu; prin binecuvântare se consfinţeşte unirea mirilor în Taina Cununiei; prin binecuvântare se încep şi se încheie toate Liturghiile, toate slujbele şi toate rugăciunile noastre.
Tot ce se ia cu binecuvântare e mai bun, mai curat, mai rodnic, mai dulce. Prescura e mai dulce decât orice pâine, pentru că se ia cu binecuvântare; agheasma e mai bună decât orice apă, deoarece se ia cu binecuvântare. Munca făcută cu binecuvântare e mai plăcută, mai rodnică şi mai uşoară; odihna după muncă şi după rugăciune e mai recreatoare, mai dulce.
Nu-i totuna o viaţă cu sau fără binecuvântarea lui Dumnezeu, aşa după cum nu-i totuna o mâncare cu sau fără sare, holdă cu sau fără de ploaie, pământ cu sau fără de soare. Sarea dă gust mâncărurilor, ploaia dă rodnicie şi creştere holdelor, soarele dă viaţă pământului; binecuvântarea harului dă gust, frumuseţe, putere şi dulceaţă morală tuturor faptelor creştinului.
De aceea, e neînţeles de ce unii se feresc de binecuvântare. Se feresc pentru că nu o înţeleg sau pentru că faptele lor sunt rele, precum e scris: «Lumina a venit în lume, iar oamenii au iubit mai mult întunericul, pentru că faptele lor erau rele. Căci tot cel ce face rele, urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu se vădească faptele lui, pentru că sunt rele. Iar cel ce face adevărul, vine la lumină, ca să se vădească faptele sale, pentru că în Dumnezeu sunt lucrate» (In. 3:19-21).
Iată, de pildă, căsătoria. Pe temeiul Evangheliei, Biserica pretinde de la credincioşii ei să-şi întemeieze căminul după rânduială, prin binecuvântare, prin Taina Cununiei; la lumină, în văzul tuturor; nu de dragul ceremoniilor şi al obiceiurilor, care încă sunt frumoase, ci pe temeiul poruncilor Evangheliei Domnului, care obligă pe bărbatul care vrea să aibă soţie la cununie, tot aşa cum obligă la Sfântul Botez pe cel ce vrea să fie creştin, la pocăinţă pe cel ce vrea să se dezlege de păcate şi la Împărtăşanie pe cel ce vrea să trăiască în sfinţenie şi în unire de viaţă cu Hristos Dumnezeu. «Ca pază împotriva desfrânării, fiecare bărbat să-şi aibă soţia lui şi fiecare soţie să-şi aibă bărbatul ei» (1 Cor. 7:1-2). Aceasta e legea şi pe temeiul legii taina cununiei religioase. Read more
Pr. Ilarion V. Felea: Sinaxar 21 Mai – Sf. Împărați Constantin și Elena
Sfinții împărați Constantin și Elena
Ca să poată conduce marea împărăție a Romanilor, crudul împărat prigonitor al creștinilor, Dioclețian, a împărțit în două împărăția și domnia. El, împreună cu ginerele său, Galeriu, și–a păstrat partea de răsărit, iar în partea de apus, peste Galia (Franța de astăzi), Spania și Britania, a ajuns împărat blândul și bunul Constanțiu Clor. La îndemnul soției sale, Elena, care pe ascuns se creștinase, Constanțiu a oprit în țările lui prigoanele împotriva creștinilor.
După moartea bătrânului Clor, s–a ridicat la conducere fiul său Constantin care, primind de la buna sa mamă o creștere cum se cuvine să aibă fiul unei mame creștine, privea spre creștini cu dragoste. Generalul Maxențiu la anul 312 ridicându–se cu o armată puternică împotriva lui, Constantin se gândea cum să se apere și se ruga lui Dumnezeu să–l ajute. Atunci s–a întâmplat acea minunată vedenie, despre care ne istorisește episcopul Eusebiu, mai târziu prietenul și duhovnicul împăratului: ziua în amiaza mare s–a arătat pe cer o cruce luminoasă pe care era scris cu slove din stele: „Prin aceasta vei învinge”. În noaptea următoare Însuși Domnul nostru Iisus Hristos i S–a arătat în vis și l–a îndemnat să–și facă steaguri pentru armată cu semnul Sfintei Cruci. „Nu te teme! Pune și fă semnul acesta și poartă–l în fruntea cetelor tale. Nu numai pe Maxențiu vei învinge, ci pe toți vrăjmașii tăi!”…
În urma semnelor de pe cer și din vis, Constantin a îndepărtat vechile steaguri și le-a înlocuit cu steaguri noi, cu semnul Sfintei Cruci. De asemenea, semnul Sfintei Cruci a fost pus și pe coifurile și pavezele soldaților săi. Când au văzut ostașii lui Maxențiu, dintre care mulți în taină erau creștini, semnul patimilor Domnului pe steagurile și pe coifurile armatei lui Constantin, nu au mai putut lupta împotriva lui și astfel creștinii au ieșit biruitori. Atunci Constantin a intrat în Roma și s–a încununat împărat al romanilor de peste tot Apusul. În puțină vreme, prin câteva războaie norocoase, a reușit să supună și părțile din Răsărit ale împărăției. Ajungând împărat al tuturor romanilor și al țărilor cuprinse în împărăția lor, Constantin aduce legi noi și face schimbări mari, ținând seama și de sfaturile mamei lui dreptcredincioase. Este de însemnat că împăratul Constantin nu s–a creștinat nici după biruința câștigată asupra lui Maxențiu. De la 312 când era păgân și până la 337, adică timp de 25 de ani, el a fost pătruns tot mai mult de lumina și de puterea creștinismului. În acest timp el a ocrotit și a sprijinit creștinismul pentru valoare lui morală și socială.
În anul 312 a dat creștinilor primul decret de libertate. Apoi, la 313 a dat Edictul de la Milan, prin care s–a statornicit din nou și pentru totdeauna libertatea de conștiință religioasă pentru creștini. După aproape trei sute de ani de persecuții sângeroase și împotriviri dârze, creștinii primesc libertatea religiei și a cultului lor. Prigoanele încetează, închisorile se deschid, creștinismul învinge. Edictul de la Milan a adus pentru creștini o mare bucurie, o mare ușurare, cea mai mare biruință, prin care se începe veacul de aur al Bisericii. Read more
SINAXAR 18 SEPTEMBRIE. MOARTEA MUCENICEASCĂ A PĂRINTELUI ILARION FELEA
Într-o zi se anunţă prin toate formele de mass-media din puşcărie, morse la perete şi calorifer: A murit Părintele Ilarion Felea.
Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului tău, Ilarion preotul, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.
Preot Ilarion V. Felea: Viața Sf. Ioan Evanghelistul
Preluat din noul volum la „Cuvântări la Viețile Sfinților”, apărut la Editura Fundației Justin Pârvu:
8 Mai
Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan
Între marii apostoli, Sf. Ioan Evanghelistul este un uriaș al vieții după voia lui Dumnezeu, e un pisc de înălțimea căruia altul mai mare nu se află, e vulturul vederii, gândirii și trăirii creștine. Ioan este cel mai tânăr și cel mai iubit ucenic al Mântuitorului, e îndrăgostitul de Hristos, așa după cum Pavel e „nebunulˮ pentru Hristos, e pilda omului care se lipește de Hristos și pe care la răstignire, Iisus îl află vrednic să–i încredințeze, Mama. Iubirea dumnezeiască l–a luminat să pătrundă cele mai înalte adevăruri, să trăiască cea mai frumoasă viață și să scrie cea mai sfântă Evanghelie.
S-a născut și a crescut în Betsaida, lângă Capernaum, pe țărmul apusean al lacului Ghenizaret, împreună cu fratele său Iacob, cu Petru, Andrei și Filip, toți din familii de pescari. Tatăl său se numea Zevedeu, iar mama Salomea, se crede nepoată de frate a preotului Zaharia, femeie evlavioasă, rudenie cu Maica Domnului, ucenică și ea a Mântuitorului, împreună cu alte femei, până la cruce. Despre copilăria și școala lui Ioan nu știm nimic sigur. În cartea Faptele Apostolilor (4:13), apostolii Petru și Ioan sunt numiți oameni simpli și fără carte. Deci, nu ascultaseră pe rabini și nu erau din familie de cărturari. Totuși e sigur că mama sa i–a dat o creștere aleasă, l–a învățat – cât a cunoscut și ea – legea și prorocii Vechiului Testament. Trăind în mijlocul naturii, lângă lac și într–un mediu familiar, moral, religios și social sănătos, în muncă și rugăciune, copilul își întărește credința în Dumnezeu și împlinește poruncile Lui. Când i–a îngăduit vârsta, a ajutat tatălui său la pescuit, arătând în fapte frumusețea sufletului său plin de bunătate și iubire.
Fie ca rudenie, fie ca faimă de proroc, vestea Sfântului Ioan Botezătorul a ajuns și în casa lui Zevedeu. Atras de sfințenia vieții și a învățăturii lui, tânărul Ioan ajunge între cei dintâi învățăcei ai Botezătorului. Prorocul are o mare putere de înrâurire asupra tânărului care îi admiră viața și gândește mult la predica lui. De la el împrumută Ioan simplitatea, limpezimea și felul avântat de a vorbi al profeților.
Din școala Prorocului Înaintemergătorului, trece în școala Mântuitorului. Ioan e cel dintâi care descoperă pe Mesia și cel dintâi ucenic al Lui. El auzise din gura Înaintemergătorului de „Acelaˮ care vine după el, de «Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii», «Fiul lui Dumnezeu» peste care la Botez s–a arătat Duhul Sfânt (In. 1:26–36). De aceea când Îl vede, se încredințează că Acesta este Hristos–Mesia și se hotărăște să–L urmeze.
După întoarcerea lui Iisus, după Botez, din pustie, unde a postit 40 de zile, Ioan Îl urmează cu încă un ucenic, Andrei, fratele lui Petru (In. 1:40). Nu–și spune numele, dar el este (In. 1:37). «Ce căutați?», i–a întrebat Iisus. «Învățătorule – i–au răspuns ei – unde locuiești?». Iisus le-a zis: «Veniți și vedeți». Și ei s-au dus și au văzut unde ședea și au rămas la Dânsul în ziua aceea… (In. 1:38–39). Unde L–au urmat, nu știm, că Iisus nu avea casă, n–avea unde să–Și plece capul. Vorbind însă cu El, se încredințează și mai mult că El este Mesia. Spune și fratelui său Iacob, că a aflat pe Mesia, Care e Hristos. Atunci el părăsește pe Ioan Botezătorul și urmează pe Mântuitorul, pe drumurile Galileii, împreună cu Andrei și cu Petru, ca martor al vieții și învățăturii Lui, de la început până la sfârșit. La nunta din Cana Galileii vede întâia minune a Mântuitorului. Merge în Ierusalim și e de față la întâia curățire a Templului. E de față la convorbirea cu Nicodim, cutreieră împreună satele și orașele Iudeii, întâlnește din nou pe Sf. Ioan Botezătorul, în ținutul Salimului, îi ascultă noua și minunata mărturisire despre Iisus, și–o întipărește bine în minte, ca peste 65 de ani să o transcrie în Evanghelie (In. 3:23–36).
Ajunși la Nazaret, Ioan își reia pentru câtva timp meseria de pescar, dar Mântuitorul în curând îl cheamă din nou, după un pescuit bogat, să–l facă, împreună cu ceilalți învățăcei, vânător de suflete. Face școala apostoliei și primește învățătura Evangheliei, pe care de acum înainte o va vesti aproape 70 de ani. Era un credincios înflăcărat, dar și iute la mânie. De aceea și numește Iisus pe cei doi Zevedei, «fiii tunetului». Trebuia să mai învețe lecții și virtuți despre milă, blândețe, iertare, smerenie. Când mama lor le cere întâietatea în Împărăția cerurilor, Iisus le vorbește despre întâietatea jertfei aici pe pământ (Mt. 20:17–23; Mc. 10:32–45). Când frații Ioan și Iacob au cerut foc din cer peste un sat din Samaria, care nu primise pe Mântuitorul, Iisus i–a certat, că Fiul Omului nu a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască (Lc. 9:52–56).
Pe măsură ce cunoaște pe Mântuitorul, Ioan mai mult se alipește de El, cu tot sufletul, și–I încredințează toată viața. Era cel mai atent la cuvintele Domnului și cel mai aproape de El în toate împrejurările. El singur, dintre ucenici, Îl urmează din Ghetsimani și până la Golgota, și suferă alături cu El, împreună cu femeile mironosițe.
Dintre toți apostolii, Petru, Iacob și Ioan se bucură de mai multă încredere și atenție în fața Mântuitorului. Petru, pentru credința și mărturisirea lui, Ioan și Iacob pentru alipirea și iubirea lor. Dintre cei 12 apostoli, ei văd, ca martori, Schimbarea la față și învierea fiicei lui Iair, ei însoțesc pe Iisus la rugăciune, în Grădina Ghetsimani și tot ei sunt mai apoi stâlpii Bisericii din Ierusalim. Doar dintre trei mari apostoli, Ioan e cel mai apropiat și cel mai iubit. Biserica primară îl numește „Iubitul Domnuluiˮ. Vrednicia și iubirea aceasta se adeveresc la Cina cea de Taină. Aici Ioan e la stânga Domnului, fericit, aplecat și lipit cu capul pe pieptul lui Iisus. Când aude vestea vânzării, Ioan este cel dintâi care tresare și întreabă: «Doamne, cine este vânzătorul?» (In. 13:21-25). Lângă cruce, Mântuitorul îi încredințează pe Mama Sa, zicând: «Femeie, iată fiul tău… iată mama ta» (In.19:26-27).
După înviere, Mântuitorul îi arată din nou iubirea (In. 21:20–24), după ce el alergase și ajunsese cel dintâi la mormânt (In. 20:2–10). După înălțarea Domnului, Ioan așteaptă retras în post și rugăciune, venirea Mângâietorului, împreună cu Maica Domnului și cu ceilalți învățăcei (FA. 1: 13-14). Read more
A apărut Volumul al II-lea al cărții „Cuvântari la Viețile Sfinților”, de Preot Ilarion V. Felea
Cartea, editată la Fundația Justin Pârvu, este realizată cu osârdia obștii mănăstirii Paltin Petru -Vodă și a domnului inginer Ioan Felea, fiul Pr. Ilarion Felea.
Cuvant miscator al Parintelui Ilarion V. Felea despre Ortodoxie. Crezul şi tăria Ortodoxiei
Ce este ortodoxia? Care sunt temeiurile sau bazele credinţei noastre creştine? Care sunt stâlpii crezului nostru şi ale mărturisirii noastre? Care sunt tăriile credinţei ortodoxe?