Despre viaţa Părintelui Ilarion Felea s-au scris mai puţine, chiar dacă activitatea sa scriitoricească a fost uriaşă şi mult folositoare tuturor celor însetaţi de viaţă duhovnicească. Lucrarea Spre Tabor este ultima dintre scrierile Părintelui şi „cea mai în­sem­nată”, după cum însuşi mărturiseşte, şi ea invită cititorul să se înscrie în competiţia de desăvârşire a sufletului, de urcare pe muntele Taborului, în vârful căruia Îl vom vedea pe Dumnezeu faţă către faţă.

În această lucrare, Părintele Ilarion ni-L arată pe Dumnezeu aşa cum este: accesibil tuturor, gata oricând să se pogoare la ultimul păcătos şi să-l înalţe pe culmile desăvârşirii, numai de va voi să purceadă spre urcarea acestui munte. Prin cele scrise, Părintele Ilarion ne aminteşte că desăvârşirea este menirea oricărei fiinţe umane, că ea este scopul vieţii creştine, că nu este dedicată numai anumitor tipuri de oameni. În vâltoarea lumii sau în afara ei, părintele Ilarion ne arată pas cu pas, treaptă cu treaptă, cum putem să ne sfinţim sufletele. Bineînţeles că acest urcuş este anevoios şi el presupune multe necazuri şi opintiri, dar în Hristos toate lacrimile se transformă în mărgăritare şi orice suferinţă într-o mângâiere mai caldă decât orice mângâiere pământească.

Profunzimea, trezvia şi claritatea cu care Părintele Ilarion descrie aceste metode de despătimire îi dă operei o valoare filocalică incontestabilă. Părintele Ilarion se arată a fi un desăvârşit cunoscător al scrierilor Sfinţilor Părinţi şi nu numai, ci şi un trăitor al lor, ca unul ce reuşeşte într-un stil foarte plăcut şi simplu să actualizeze Filocalia, să o exprime pe înţelesul nostru, al creştinilor de azi, celor cu mintea încâlcită de conţinuturi lumeşti.

Mărturiile câtorva dintre cei ce l-au cunoscut şi i-au fost ucenici, vin să ne întărească convingerea că părintele Ilarion este nu numai un înalt scriitor al treptelor de desăvârşire spirituală, ci şi un trăitor al lor.

Din mărturisirea domnului Ioan Felea, fiul Părintelui Ilarion, aflăm că Părintele Ilarion era devotat trup şi suflet slujirii preoţeşti; că şi-a educat familia, soţia şi cei doi fii (dintre care unul a murit la o vârstă fragedă), într-o atmosferă culturală şi profund religioasă. Aflăm că părintele era de o verticalitate morală neîntrecută, făcându-se model nu numai familiei, ci şi tuturor elevilor şi studenţilor, care-l îndrăgeau mai mult decât oricare dintre profesori. Domnul Ioan şi-l aminteşte cel mai bine pe Părintele stând pe scaun la maşina de scris, unde petrecea ore în şir, uitând să mai şi doarmă. Activitatea scriito­ri­ceas­că nu-l împiedica însă să slujească zilnic slujbele din cultul liturgic, la catedrala episcopală din Arad, să spovedească atâta tineret, să se implice şi activ în formarea lor, prin nenumăratele conferinţe pentru elevi şi studenţi, organizate de P.S. Dr. Andrei Magieru. Şi cine nu alerga la Catedrala din Arad pentru a asculta predicile Părintelui Ilarion, care copleşea pe toţi cu darul său oratoric? Ce atrăgea această mulţime de tineri, dacă nu harul lui Hristos care sălăşluia în acest ilustru bărbat? Aceşti tineri erau atraşi de cuvântul Părintelui, care însufleţea inimile lor să săvârşească faptele evanghelice, să săvârşească sfinţenie. Mulţi au darul vorbirii frumoase, dar puţini au și darul de a întări voinţa şi schimba inimile celor ce îi ascultă. Această mulţime de tineret care-l asculta şi-l urma în toate pe părintele Ilarion, a fost pricina invidiei şi urii regimului ateist, care în anul 1958, îl arestează şi este condamnat în 1959 la 20 de ani muncă silnică şi 8 ani degradare civică pentru „acti­vi­tate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”. Read more