„Originali sunt numai idioții, că nu seamănă cu nimeni”

Petre Țuțea era un geniu verbal, singular în generația lui, care n-a dus lipsă de vorbitori străluciți. El și-a revărsat cu generozitate geniul, fără niciun gând de răsplată materială”[1]. Frământat o viață întreagă să înțeleagă procesul cognitiv al omului și dorința lui de a crea lucruri noi, originale, ajunge să afirme la amurgul vieții că: „Omul gândește predicativ sau, mai precis propozițional și sistemic. Când este autonom, nu pune pecetea originalității nici pe afirmațiile, nici pe negațiile lui. Originali sunt numai idioții, că nu seamănă cu nimeni”[2].

„Am dorit toată viața să ajung în clanul conducător pentru a face oamenilor binele cu carul”[1]

Aruncându-se în vâltoarea Bucureștiului interbelic, în 1932 este angajat prin concurs, ca Referent în Ministerul Industriei și Comerțului, ulterior devenit Ministerul Economiei Naționale. Din acea perioadă moștenește un „viciu” care îl va însoți perpetuu: „Viciul meu este cultivarea argumentației logice. La Ministerul Economiei Naționale eram foarte grijiliu cu toate construcțiile mele, pentru că, spuneam eu, trebuie să umbli două zile în galop cu calul prin București ca să găsești un om prost”[2].

„O singură forță nu am înșelat-o niciodată: nu am înșelat poporul român! Eu nu pot să gândesc pur poporul român. Adaug un fluviu afectiv la gândirea mea”[1]. Din aceeași revărsare de dragoste față de neam, nu ezită să-și schimbe orientarea politică de stânga, fascinat de ideea naționalistă potrivit căreia fiecare persoană este o rotiţă dintr-un sistem mai mare, statul.

„Pe noi nu ne-a filmat nimeni. Doar bătaie pe spinare, de pomană”

„M-am luptat de unul singur, Don Quijote, prin saloane, împotriva lui Dej şi a dat cu mine de pământ de nu m-am văzut. Mama a murit fără să ştie că eu ies întreg. Pe noi nu ne-a filmat nimeni. Doar bătaie pe spinare, de pomană. Eu am fost pedepsit, 18 ani muncă silnică. Şi am făcut 13, e adevărat. Dacă mai făceam unul, muream”.

Toamna anului 1959 îl găsește pe Țuțea în carcera umedă a Jilavei care era închisoare de trecere, depozit al Securității de sortare a condamnaților pentru celelalte închisori, înainte de proces. Părintele Constantin Voicescu, care i-a fost și duhovnic își amintește: „Jilava 1959, la Reduit, într-una din camerele mari. Condiții grele: lipsă de aer, căldură sufocantă, foame, zeamă de coji de cartofi cu nisip, fasole cu pietricele. Cartofi cruzi, seara mâncarea fierbinte, lipsă totală de igienă, hârdăul cu apă, tineta, perchezițiile afară, în ger, dezbrăcați. Ventilația făcută de ingineri mineri. Pedepsele: „neagra”.

Și totuși, oamenii rezistau. Preocupări duhovnicești: învățarea de rugăciuni, paraclise, acatiste, psalmi, Sfânta Scriptură. Preocupări intelectuale: conferințe și discuții pe diferite teme: filozofie, teologie, economie, istorie. Nea Petrache excela. Parcă-l văd: înalt, osos, slăbit, cu nişte ochi mari, ca de copil, mişcându-se, cât se putea, în spaţiul dintre priciuri, sau ghemuit turceşte pe un prici, într-un cerc de ascultători care puneau întrebări şi la care Nea Petrache răspundea prin adevărate prelegeri. Se organizau şi conferinţe, mai ales după stingere, când vigilenţa caraliilor era mai scăzută. Universitatea din închisoare!”[1].

Însă nu de puține ori, Țuțea ajunge la izolare, așa cum singur mărturisește: „M-au izolat într-o cameră, iarna, cu geamurile deschise. Am fost adus în celulă abia când îmi dăduse sângele pe nas, de frig. M-au frecţionat băieţii şi m-am încălzit. La un moment dat, în frigul ăla, îmi doream să mor… Sunt stări umane când dorința de moarte e o necesitate.

E un mare paradox: Cum să scapi în și prin moarte? Nu pot să povestesc tot ce am suferit, pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozități”[2].

[1] Pr. Contantin Voicescu, Un duhovnic al cetăţii, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, pag. 94.

[2] Radu Preda, op. cit., pag. 28.

[1] Radu Preda, op. cit., pag. 108.

[1] Ibidem, pag. 29.

[2] Radu Preda, op. cit., pag. 163.

[1] Arșavir Acterian, Portrete și trei amintiri de pușcăriaș, Ediția a II-a, Editura Ararat, București, 2004, pag. 148-150; evocare republicată în Intelectualitatea interbelică între ortodoxie și tradiționalism, ediție îngrijită de Fabian Anton, Editura Vremea, București, 2008, pag. 35-38.

[2] Jurnal cu Petre Țuțea de Radu Preda, Ed. Deisis, 2002, pag. 22.

(Extras din Revista Atitudini Nr. 37)