Dragostea – calea care le întrece pe toate[1]

Aceasta este caracteristica creştinului; aceasta arată pe ucenicul lui Hristos, Cel răstignit, Cel ce n-a avut nimic de comun pe pământ, şi lipsind aceasta nici mucenicia nu poate folosi pe cineva. …Să râvnim darul acesta, să ne iubim unii pre alţii, şi atunci nu vom avea trebuinţă de nimic spre a săvârşi virtutea, ci toate ne vor fi uşoare şi fără sudori şi toate le vom reuşi cu cea mai mare grabă[2].

Nimic nu poate fi mai curat de o astfel de plăcere ca dragostea adevărată

Dar, zici tu, a iubi are cu sine o plăcere necuviincioasă. Să nu fie una ca aceasta, şi astupă-ţi gura, omule! – Fiindcă nimic nu poate fi mai curat de o astfel de plăcere ca dragostea adevărată. Deci să nu-mi vorbeşti de acea dragoste grosolană şi prostească, care este mai mult o boală decât dragoste; ci de acea dragoste pe care o cere Pavel, care caută la folosul celor iubiţi şi atunci vei vedea pe unii ca aceştia mai iubitori decât orice părinţi. Şi după cum cei ce iubesc averile nu ar voi să cheltuiască din bani, ci mai cu plăcere ar suferi să se găsească în orice strâmtorare decât să-şi vadă banii împuţinaţi, tot aşa şi cel ce simte dragostea către cineva, mai curând ar voi să pătimească mii de nenorociri decât să vadă vătămat cu ceva pe cel iubit. Dar, zici tu, cum Egipteanca a voit să vatăme pe Iosif, deşi îl iubea? Pentru că ea iubea pe Iosif cu dragostea aceea drăcească, în vreme ce Iosif nu cu aceasta o iubea, ci cu acea dragoste pe care o cere şi Pavel. Gândeşte-te câtă dragoste izvorăşte din cuvintele şi din faptele lui Iosif[3].

… ceea ce mai ales este de mirare, dragostea izbuteşte în cele bune fără osteneli şi ia premiul fără luptă. Ea nu lasă să se căznească mult cel ce o are, pentru ca să ia astfel cununa, ci fără osteneală îi dă premiul cuvenit. Căci unde nu este nicio patimă care să războiască o minte sănătoasă, ce osteneală ar putea fi?[4].

„Nimic nu e atât de puternic ca legătura dragostei duhovniceşti”

Dragostea duhovnicească e atât de puternică încât niciodată nu vrea să uite, ci pururi îl poartă în suflet pe cel iubit, dorindu-l necontenit şi neîngăduind să se atingă de suflet vreo supărare sau vreo durere. Căci precum cuptorul Babilonului, când s-a înălţat acea mare văpaie, o rouă răcoritoare i-a împresurat pe cei trei tineri, la fel şi dragostea celui care iubeşte şi este plăcut lui Dumnezeu, stăpânindu-i sufletul, îndepărtează orice flacără a patimilor, răcorindu-l cu acea rouă minunată[5].

Nimic nu e atât de puternic ca legătura dragostei duhovniceşti. Cel ce devine prieten cuiva în urma unei suferinţe îndurate, dacă acea suferinţă nu este într-una, va deveni duşman; cel ce este nedezlipit de altul din obicei, când obiceiul va conteni, se va stinge şi prietenia lui. Femeia iarăşi, dacă a survenit vreo ceartă, şi-a lăsat bărbatul şi a rupt legătura dragostei, de asemenea şi fiul dacă vede că părintele său trăieşte timp îndelungat şi nu-l poate moşteni mai curând, se îngreuiază.

Ei bine nimic din acestea nu se întâmplă unde este dragoste duhovnicească; nimic din acestea nu o nimiceşte, fiindcă nimic din ele nu o nasc. Nici timpul, nici distanţa, nici suferinţa, nici auzirea clevetirilor, nici mânia, nici insulta şi nimic în fine nu se poate furişa, unde este această dragoste, şi nici nu o poate nimici. Şi ca să afli că este aşa, vă voi spune despre Moise, că deşi era înşelat de cei de un sânge cu el, totuşi dânsul se ruga lui Dumnezeu pentru ei. Care tată ar fi făcut aceasta pentru fiul mişel, şi oare nu l-ar fi înşelat şi el la rândul său?

Deci, iubiţilor, să căutăm a avea dragoste duhovnicească, căci aceasta este puternică şi nu se nimiceşte[6].

Puterea dragostei

Mai degrabă ar putea răbda paiele para focului decât diavolul para cea arzătoare a dragostei! Dragostea este mai puternică decât zidurile cetăţilor, ea este mai vârtoasă decât diamantul, şi chiar de ai vorbi de o altă materie mai puternică decât diamantul, totuşi vârtoşia dragostei pe toate le covârşeşte. Pe dragoste nu o învinge nici bogăţia, nici sărăcia, sau mai drept vorbind, dacă ar fi dragoste, apoi nu ar mai fi nici sărăcie şi nici bogăţie nemăsurată, ci numai bunătăţile ce ar izvorî din fiecare din ele. Din una am scoate bunăoară nepizmuirea, iar din cealaltă neîngrijirea, şi atunci nu am mai suferi nici grijile bogăţiei şi nici nevoile sărăciei. Şi ce spun eu de foloasele ce am trage din ele? Chiar numai faptul de a îndrăgi, gândeşte-te cât de mare este prin sine însuşi, câtă mulţămire sufletească poartă în sine, în câtă plăcere ţine sufletul omului, ceea ce mai cu seamă este al dragostei cu osebire[7].

[1] Preluat din Lumina Sfintelor Scripturi, Antologia tematică din opera Sf. Ioan Gură de Aur, Editura Anestis.

[2] Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia III, pp. 83-84

[3] Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXXII, pp. 341-342

[4] Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXXIII, p. 348

[5] Omilii la Epistola către Filipeni, omilia a II-a, p.31

[6] Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, omilia I, pp. 9-10

[7] Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXXIII, p. 341

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 40)