Un articol de M.A., U.S.A., Southington, Connecticut

RĂCLIȚA DE LA PR. JUSTIN CU SFINTE MOAȘTE DE LA AIUD

Am socotit că poate fi de folos să destăinui şi eu minunea care s-a petrecut acum trei ani, prin moaştele sfinţilor de la Aiud şi voi povesti aici, spre mărturie, cum s-a întâmplat totul.

În vara anului 2013, la o lună după mutarea la cele veşnice a vrednicului de pomenire, Părintele Justin, prin mila Domnului mi-a fost dăruită spre mângâiere o cutiuţă cu sfinte moaşte de la Aiud pe care Părintele Justin o avea în chilie (cel puţin aşa mi s-a spus, nu pot verifica dacă este adevărat, dar ştiu că în nişte filmări cu Părintele Justin, am văzut o cutiuţă cu sf. moaşte de la Aiud, identică), eu fiind plecată de ani buni în Statele Unite.

Trebuie să fac o scurtă paranteză aici şi să mărturisesc că l-am cunoscut pe Părintele Justin, încă din 1995 şi că mergeam adesea la sfinţia sa pentru binecuvântare şi cuvânt. Totodată, aceste întâlniri cu Părintele mi-au adus, pe lângă multul folos duhovnicesc şi o raportare corectă la credinţă şi neam, o dragoste profundă pentru sfinţii închisorilor. Tocmai de aceea, pe meleaguri străine fiind, am simţit şi eu, într-o măsură incomparabil mai mică, durerea înstrăinării, durerea privării de sfintele slujbe regulate, cauzată de specificitatea locului (OCA[1] nu face Sf. Liturghie decât duminica, uneori nici măcar la marile praznice, dacă acestea se întâmplă să cadă în cursul săptămânii).

De aceea, când am primit sfintele moaşte de la Aiud, am promis că le voi citi Acatistul în fiecare vineri seara, cum am şi făcut pentru câţiva ani, cu regularitate. Le-am depus în „camera paraclis” (de comun acord cu soţul, ne-am amenajat o cameră specială pentru cele duhovniceşti, unde am alcătuit un „iconostas” şi acolo ne retragem pentru rugăciune).

SFINTELE MOAȘTE PUSE LA ÎNCHINARE ÎNTR-O BISERICĂ DIN SUA

Vreme de şapte ani, sfintele moaşte au poposit în „camera paraclis”. Ne închinam la ele atât noi cât şi cei ce ne călcau pragul, dar niciodată nu m-am gândit că aş putea să fac misiune prin ducerea lor la alte biserici, spre închinare. De asemenea, tăcute şi smerite, nu aveau mireasmă, nu se „evidenţiau” prin ceva anume. Mă rog sfinţilor din închisori să-mi ierte acest păcat prin omisiune şi ignoranță! Totuşi, a sosit şi vremea lor şi aceasta s-a întâmplat exact în perioada pandemiei. În cele ce urmează, voi povesti cum s-a petrecut totul.

În primăvara anului 2020, OCA a hotărât să închidă bisericile (interesant este că nu guvernatorul a decis închiderea lor, ci OCA). De aceea, am hotărât să mergem la o biserică ortodoxă ucraineană[2], frecventată de foarte mulţi români, astfel încât se poate spune că biserica respectivă este românească, fiind condusă exclusiv de români. Cunoşteam de ani de zile preotul de acolo, mai ales că ne-a botezat unicul copil şi întotdeauna am admirat verticalitatea lui. Exact în spiritul verticalităţii, când a sosit timpul mărturisirii, nu s-a dezis de crezul lui, nu a tăcut şi nu a închis biserica. Şi-a continuat slujirea, iar oamenii au venit în continuare la biserică, exact ca în vremurile de dinainte. Nu s-a purtat mască şi nimeni nu s-a îmbolnăvit. Au înmulţit rugăciunea, au introdus în slujbele zilnice Acatistul Sf. Pantelimon şi nu a existat nicio secundă sentimentul de „panică” atât de răspândit, în acele timpuri.

Acel vrednic preot, ucrainean născut în România, a fost printre puţinii, dacă nu singurul, care ne-a oferit posibilitatea să participăm la slujbe, inclusiv la slujba de Înviere. De aceea, împreună cu soţul, am hotărât să mergem acolo, aceasta însemnând o distanţă de mers cu maşina de aproape trei ore, dus şi alte trei ore, întors. Pentru că erau și acele restricţii, instinctiv m-am gândit că ar fi bine să duc spre închinare comunităţii de acolo, moaştele sfinților de la Aiud. Împreună cu ele, am luat cu noi şi icoana sfinţilor români din închisori, pictată la mănăstirea Diaconeşti. Am așezat sfintele moaşte pe locul indicat de părintele, am participat cu toţii la Sf. Liturghie (biserica era plină ochi), apoi fiecare credincios s-a închinat la sf. moaşte. Le-am lăsat spre închinare până seara târziu, în America fiind obligatorie participarea la agapa creştină, după miruire.

SFINȚII IZVORĂSC BUNĂ MIREASMĂ

În drum spre casă, am simţit o bună mireasmă. Primul gând a fost că mireasma vine de la mirul păstrat pe frunţile noastre, încă de la sfârșitul Sfintei Liturghii. Totuşi, mireasma respectivă nu avea acelaşi parfum. Era diferită, mai suavă, mai fină. Atunci, am scos cutiuţa cu sfintele moaşte din geantă şi le-am mirosit. Aveau bună mireasmă. Am crezut că mă înșeală mirosul și de aceea, le-am dat şi soţului să le miroase. A confirmat şi el.

Mi s-a umplut inima de bucurie şi am înţeles că sfinţii sunt cu noi, că nu suntem singuri în această încercare şi că ei se roagă şi mijlocesc pentru noi. De aceea, de atunci le-am luat mereu la acea biserică până s-au deschis şi celelalte biserici greceşti şi ruseşti din statul unde locuim. Astfel, m-am hotărât să duc sfintele moaşte şi la aceste biserici şi să fac cunoscută istoria martirajului românesc contemporan, cu atât mai mult cu cât aici se cunosc foarte puţine despre sfinţii închisorilor. Le-am dus spre închinare câtorva biserici greceşti, precum şi parohiei unde mergem de obicei, alcătuind și un mic istoric.

(Continuarea în numărul 82 al Revistei Atitudini, în curs de apariție)

[1] Biserica Ortodoxă din America

[2] Este vorba de Biserica Sf. Sofia, New Jersey, OCA.