„O, om!… Ce mari răspunderi ai
De tot ce faci pe lume
De tot ce spui în scris sau grai,
De pildă ce la alții-o dai
Căci ea mereu spre Iad sau Rai
Pe mulți o să-i îndrume”.

Am dorit să încep mărturia mea cu prima strofă din poezia O, om, a Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, pentru a sublinia responsabilitatea pe care o poartă fiecare om când spune ceva și cu atât mai mult când scrie ceva care dăinuie peste veacuri. S-au scris multe lucruri frumoase despre Cuviosul, dar și destule lucruri mai puțin adevărate. Doresc ca prin mărturia mea să fac cunoscute învățăturile pe care mi le-a lăsat și impresiile pe care mi le-a făcut în cele câteva luni în care am avut binecuvântarea să stau în preajma lui.

Cuviosul Gherontie a fost omul rugăciunii. Din marea sa iubire pentru toți oamenii, se ruga aproape zilnic pentru „teroriști, comuniști, păgâni, evrei, iudei, farisei și toți care nu mai vor să creadă, ca să se întoarcă la adevărata credință și la pocăință”. Pe toată durata rugăciunii stătea în genunchi. Foarte rar l-am văzut să stea cu șezutul pe glezne, cum stăm noi, cei comozi și leneși. Atât la rugăciunea dimineții, cât și la rugăciunea serii, făcea zeci de metanii și nu puteai să-i ții ritmul.

La rugăciunea de mulțumire după masă, stătea uneori și jumătate de oră în genunchi, pe gresie. În fiecare noapte, după scurta rugăciune de la miezul nopții „Iată mirele”… și „Fără de veste”…, spunea: „Preabinecuvântarea Domnului să fie peste toate satele, comunele, orașele, schiturile, bisericile și mănăstirile din toată lumea întreagă, ca și din țara noastră și peste chiliile acestea unde vom dormi”. Această ultimă rugăciune o făcea cu mâinile ridicate spre cer, mișcându-se din stânga în dreapta și invers de câteva ori, dorind să cuprindă în rugăciunea sa fierbinte, toată creația lumii. Apoi ne spunea: „Știți, să vă faceți Sfânta Cruce pe pat” sau mergea el însuși în toate chiliile să binecuvinteze toate paturile. Salutul său era: „Slăvit să fie Domnul!”, la care era necesar să răspunzi: „În vecii vecilor. Amin!”.

Cuviosul și neoprotestanții

Cuviosul Gherontie a fost un călugăr simplu, fără studii teologice, dar cu o mare trăire și dragoste pentru tot ce a creat Dumnezeu. Într-un oraș din Bihor, unde s-au înmulțit foarte mult neoprotestanții, Cuviosul a intrat fulgerător și hotărât în casa lor de adunare, în timpul rugăciunii, s-a închinat și a spus: „Eu numai atâta vă spun: Tatăl care a vorbit în cer, Fiul a fost în apa Iordanului, Duhul Sfânt în chip de porumbel”. Spunea adeseori despre neoprotestanți că greșesc că nu cinstesc Sfânta Cruce și pe Maica Domnului.

Cuviosul la Ierusalim

În 2014, am fost cu sfinția sa într-un pelerinaj în Țara Sfântă. M-a marcat profund curajul pe care l-a avut când a intrat la mormântul lui David, unul din cele mai sacre locuri pentru evrei și a început să se închine în fața lor. A fost o mare mărturisire în fața evreilor care au început să țipe, să se agite, fiind gata să ne ia și la bătaie.

În pelerinaje, îi înveselea mereu pe cei din jur prin binecuvântările, cântecele și glumele sale, fiind astfel în centrul atenției. Din smerenie și pentru a nu fi tulburare că întârzie cineva la autocar, se închina ultimul la sfintele oseminte din bisericile pe care le vizitam. Purta cu el o plasă neînsemnată pe care n-ar fi furat-o nimeni la cât de jerpelită era, dar în care uneori avea ceva bănuți pe care îi numea „banii săracilor”. La raclele sfinților și la icoane se închina făcând cu capul Sfânta Cruce pe toată racla sfântului sau pe icoana Maicii Domnului, de trei ori. Chiar dacă era slujbă în biserica în care intră, obișnuia să meargă în fața icoanei Maicii Domnului, rugându-se câteva minute cu evlavie, ridicând mâinile spre Stăpâna Cerului.

Postul și nevoința

Făcea metanii și închinăciuni cu evlavie în fața ușilor împărătești. În general, mânca foarte puțin, iar miercurea și vinerea spunea: „Azi e sfânta vineri, sfânta miercuri, mi-e frică de ulei” și mânca seara, după Vecernie.

De obicei, miercurea și vinerea stătea retras în chilie. Vorbea doar dacă era o situație importantă. În rest, spunea: „Sunt bolnav, sunt amețit, am gripă. Amețeala asta, dragă”. În Postul Mare, a fost sunat odată de două maici, iar el le-a spus: „Mai puțin cu vorba, că e post!”. Când era sătul de vorbă spunea: „Vorbim să nu tăcem”.

Dacă mergea în vizită la cineva sau pe la mănăstiri, biserici și existau probleme, obișnuia să facă curățenie, aranjând pietre, lemne sau alte obiecte ce se aflau pe afară. Apoi spunea fericit: „Uite dragă, am făcut curat!”. Așa făcea sfinția sa „curățenie” , rezolvând problemele familiei și ale mănăstirii.

Desenele Cuviosului

În posturi, obișnuia să deseneze biserici cu carioci colorate pe cartoane de diferite dimensiuni, pe care le dăruia apoi ca binecuvântare. Era o nevoință să deseneze, mai ales că era nemâncat și stătea de dimineață până seara în picioare. Unii primeau ca binecuvântare cruci de lemn, icoane, dar nimic nu era la voia întâmplării.

În ultimii anii ai vieții sale, cânta: „Bătrânețe haine grele, ce să fac să scap de ele?”. După Referendumul din octombrie 2018 era foarte supărat fiindcă poporul român nu s-a prezentat la urne pentru a vota împotriva homosexualilor și spunea: „Auzi, dragă, și să nu-mi doresc moartea?”. Cânta: „Moarte sfântă, unde ești și pe mine mă ocolești? Îl rog pe Domnul să mă ia că m-am săturat de lumea asta rea! Păi, ce vor, dragă? Vor să ne conducă sexualii?”. Se lovea cu pumnii în cap, iar în ziua aceea n-a mâncat deloc și nu dorea să vorbească cu nimeni: „Spune-le că sunt supărat!”.

În aceeași lună a insistat foarte mult pe lângă cei apropiați să meargă la Ierusalim. Dumnezeu i-a împlinit dorința de a muri în Țara Sfântă. Pe 13 octombrie, imediat după miezul nopții, Mirele pe care L-a așteptat mereu, l-a luat în „veșnicia veșniciilor și bucuria bucuriilor care nu se vor mai sfârși niciodată”.