de Pr. Mihai-Andrei Aldea
Originea secuilor
Secuii sunt şi ei parte a acestei istorii ungaro-române. Ei apar pentru prima oară în secolul X în Munții Bihorului, fiind o populație de origine necunoscută. Toate încercările de a găsi rădăcinile reale ale Secuilor sunt de la început sortite eşecului în lipsa a două elemente esențiale: izvoare reale privind originea Secuilor şi documente în limba secuiască. Totuşi, dintre teoriile actuale, cea mai probabilă este aceea care îi socoteşte pe Secui urmaşii Avarilor, sau mai bine zis o rămăşiță a nobililor avari, care rămăsese în părțile dintre Carpații Crişurilor şi Tisa. Această rămăşiță nu a luat parte la luptele ducilor români împotriva invaziei Ungare, însă nici nu a ținut partea acesteia. Dintr-o serie de tradiții religioase secuieşti reiese limpede că inițial au fost ortodocşi, trecând mai târziu la Catolicism. Se pare că această convertire a nobililor secui le-a adus o oarecare încredere din partea nobililor unguri, care i-au colonizat după secolul XII în S-E Transilvaniei, dându-le sub stăpânire pe Românii şi Cumanii din această parte[1]. Secuii au fost folosiți ca mijloc de apărare a Transilvaniei, dar nu au fost niciodată priviți cu încredere sau prietenie de Unguri. O simplă dovadă este deosebirea între uciderea nobililor unguri şi respectiv secui care se răsculau. Nobilii unguri răsculați erau, de obicei, ucişi prin decapitare sau alte asemenea mijloace socotite demne. Nobilii secui răsculați erau, de obicei, spânzurați sau ucişi prin torturi cumplite, cel mai cunoscut fiind cazul lui Gheorghe Doja. Acesta a fost ucis în chinuri ce covârşesc închipuirea, ajungându-se până la smulgerea cărnii cu cleşti înroşiți în foc, aşezarea pe un scaun înroşit în foc şi altele asemenea.