Motto: „Ortodoxia este comoara noastră, mărgăritarul nostru cel de mult preț… Ortodoxia este lumina noastră ce ne călăuzește. De vom pierde cândva această comoară, această lumină, risipiți vom fi până la marginile pământului, precum praful”.
SFÂNTUL TÂNĂR…
„Felul viețuirii sale era străin lumii din jur, cu adevărat, nu era legat de nimic pământesc”.
Descendent al vestitei familii Evghenikos (care în limba greacă înseamnă „de spiță aleasă”), atlet neobosit al Ortodoxiei, Sf. Marcu al Efesului se naște în anul 1392 în împărăteasa cetăților, Constantinopolul. Tatăl său, Gheorghe – mare judecător, sachelar, diacon al Marii Biserici și autorul slujbei alcătuite în cinstea Sf. Spiridon, iar mama, Maria, fiica binecredinciosului medic Luca – și-au botezat pruncul cu numele de Manuel. În ciuda situației materiale modeste, familia lui Evghenicul era una dintre cele mai respectate și mai cunoscute familii aristocrate ale orașului. Manuel și-a petrecut primii ani ai vieții în situația creată de asediul turcesc asupra orașului care a durat timp de 8 ani, între 1394 și 1402. Condițiile înfiorătoare din acea vreme sunt descrise de tatăl său în scrisoarea enciclică pe care a redactat-o în anul 1400 pentru patriarhul Matei și în care vorbește despre foamete, crime, tâlhării, dezordine socială și degradare morală, despre confuzia, deznădejdea și teama oamenilor de a nu fi părăsiți de conducătorii lor. Pe acest fir zbuciumat al timpului se țes primii ani ai vieții Sfântului Marcu care, însetat de cunoaștere și de învățătură, va studia cu sârguință la școala particulară condusă de tatăl său.
Succintul portret creionat de fratele său, Ioan, este grăitor în acest sens: „În scurtă vreme a dobândit cea mai mare cunoaștere, datorită marii sale sârguințe și atenții, cât și minții sale ascuțite. Pe deasupra, purtarea sa era gingașă și liniștită, mai curând a unui bun bătrân. Căci, cu adevărat, chiar felul său de a se îmbrăca, privirea, plecăciunea capului și neîntrecuta și grăitoarea sa vorbire îl făceau pildă vie nu numai colegilor, ci chiar și dascălilor și, îndeobște, toți îl cinsteau”. Rămas orfan de tată la 13 ani, tânărul Manuel nu renunță la studii, fiind încredințat de familie celor mai renumiți profesori ai vremii: Ioan Hortasmenos, mitropolitul Ignatie de mai târziu al Selymbriei, Gheorghios Ghemistos-Plethon, matematicianul și filosoful platonic. Între colegii de școală se numără acum și cel ce avea să fie mai târziu neîmpăcatul său dușman, cardinalul Visarion. După terminarea studiilor, la doar 18 ani tânărul Manuel preia pentru scurtă vreme, conducerea școlii părintești, fiind recunoscut drept unul din cei mai străluciți dascăli ai Cetății muribunde, un autentic „maestru al învățământului elenic”, potrivit aprecierii istoricului Ducas, un apărător fervent al învățăturii palamite și critic neînduplecat al celor influențați de latini. Unul dintre discipolii săi care avea să joace mai târziu un rol semnificativ în destinele Imperiului Bizantin, Georgios Kourteses, cunoscut în istorie ca Ghenadie Scolarul – primul patriarh al Constantinopolului după cucerirea acestuia de către turci – evocă chipul de atunci al dascălului său: „Sfântul tânăr, curat duhovnicește se purta mai mult ca un pustnic decât ca unul ce trăia în Cetatea de scaun, împărăteasa Cetăților. Felul viețuirii sale era străin lumii din jur, cu adevărat, nu era legat de nimic pământesc”. Traiectoria duhovnicească pe care avea să o urmeze toată viața se conturează încă de acum într-o contopire fină a acceptării nevoite a celor trecătoare și zorile strălucitoare ale unei vieți nestricăcioase și veșnice. Prestanța spirituală a tânărului Manuel nu va scăpa nici ochiului vigilent al patriarhului Eftimie, care îl hirotesește citeț și îi acordă rangul bisericesc de retor al notarilor. În semn de prețuire, în 1416, Sf. Marcu alcătuiește la înmormântarea aceluiași patriarh – vrednic de pomenire grație împotrivirii sale la politica imperială care urmărea supunerea Bisericii față de Stat -, primul dintre imnele care îl vor consacra ca imnograf, atrăgând atenția eruditului împărat bizantin Manuel al II-lea Paleologul care nu va pregeta să-i încredințeze Sf. Marcu propriile manuscrise spre corectură.
PE CALEA DESĂVÂRȘIRII MONAHALE
„De când a părăsit lumea pentru Hristos și și-a lăsat grumazul în jugul sfintei ascultări, nu și-a încălcat niciodată făgăduințele înaintea lui Dumnezeu”.
În ciuda demnității de secretar al împăratului și a cinstirilor lumești de care se bucura la curtea imperială, în caierul inimii tânărului Manuel se împletesc gânduri tainice de lepădare a lumii. Potrivit relatării fratelui său: „la 26 de ani, împărțind cu dărnicie tot ce avea, a luat jugul după care tânjea din copilărie și a îmbrățișat viața Părinților pustiei, viață îndrăgită atât de Prorocul Ilie cât și de Ioan Botezătorul. Cei lăsați în urmă, rudeniile, casnicii și prietenii s-au umplut de nemângâiată tristețe. Împăratul Manuil, care îl iubea mult pe Manuil, simțea lipsa înțelepciunii și a învățăturii fratelui meu. Ba încă și clericii îi simțeau lipsa. Apoi, firește, mai erau și mulți tineri, ucenicii lui, pe care-i învățase și chiar îi crescuse. Într-un cuvânt, plecarea sa din mijlocul nostru a fost pricină de mare jale pentru toți cei ce-l cunoscuseră pe fratele meu”. Același grăunte de foc al chemării monahale încolțește și în inima prietenului său Dorotei, fiul marelui sachelar Balsamon, alături de care se va retrage în Antigona, una dintre insulele numite Princiare din Propontida. Aici, timpul – fugar și de neatins pentru lume – se preschimbă în luptă de înnoire și de urcuș către cer. Sub mantia cunoscutului isihast Simeon care îi devine povățuitor duhovnicesc, Manuel este tuns în monahism, renăscând în cartea vieții sub numele de Marcu. „De când a părăsit lumea pentru Hristos și și-a lăsat grumazul în jugul sfintei ascultări, nu și-a încălcat niciodată făgăduințele înaintea lui Dumnezeu. Nu s-a mai îngrijit defel de zarva lumii, ca să nu fie răsturnat de deșertăciunea slavei lumești. Până la moartea sa avea să rămână neclintit în dragostea sa pentru Hristos”, consemnează Patriarhul Ghenadie. Read more