Alcătuit de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă

Motto: „Smerenia este temelia tuturor virtuţilor evanghelice. Ea este atât de trebuincioasă pentru mântuire, cum este respiraţia pentru viaţa omului. De aceea, tot cel ce vrea să se mântuiască, trebuie să se socotească din toată inima înaintea lui Dumnezeu, ca cel mai de pe urmă între oameni şi pentru orice păcat să se condamne pe sine, iar nu pe alţii”. (Sf. Paisie Velicikovski)

PRIMII ANI DE VIAȚĂ ÎN LUMINA CREDINȚEI

„Mi-am fixat un astfel de legământ în suflet și în fața lui Dumnezeu care să mă întărească în harul Său: să nu judec pe aproapele meu, chiar dacă-l voi fi văzut cu ochii mei cum greșește”.

„Calea noastră spre a cunoaște pe Dumnezeu trece nu prin cărți, ci prin credința în cuvântul lui Hristos; credința aceasta ne pogoară mintea într-o inimă cuprinsă de flacăra iubirii pentru Hristos. Acolo în străfunduri, mâna lui Dumnezeu gingaș ne cuprinde și ne ridică la cer. Cel ce este asemănător lui Hristos în manifestările Sale pământești, acela în chip firesc se aseamănă Lui și în planul dumnezeiesc”[1]. Profilul duhovnicesc al Sf. Paisie Velicikovski, starețul harismatic al monahismului veacului al XVIII-lea, confirmă reflecțiile arhim. Sofronie Saharov așternute pe hârtie cu două secole mai târziu. Sf. Paisie – „omul desprins cu totul de trup”, după cum îl descria Constantin Caragea, un pelerin grec care ajungând la Neamț, după întâlnirea cu marele stareț avea să exclame fără să exagereze câtuși de puțin: „Pentru prima dată în viață am văzut cu ochii mei sfințenia întrupată și neprefăcută!” – a venit pe lume la 21 decembrie 1722, în orașul Poltava din Ucraina, numită pe atunci Malorusia (Rusia mică), într-o familie de preoți, cu o veche tradiție monahală: bunica, mama și sora mamei sale au ales să îmbrățișeze viața de mănăstire. Botezat cu numele de Petru, după numele Sfântului mitropolit Petru al Kievului (†1326) prăznuit în aceeași zi de 21 decembrie, Sf. Paisie a fost al 11-lea copil din cei 12 pe care i-au avut preotul catedralei din Poltava, Ioan și soția lui, Irina. Chipul luminos al tatălui și inima lui milostivă vor rămâne în amintirea Sfântului Paisie care, peste ani, avea să mărturisească ucenicilor săi: „Tata era atât de milostiv și de îndurat către săraci, încât își împărțea fără cruțare averea sa, iar mama îl certa zicându-i că îi vor rămâne copiii săraci și cerșetori. Iar el, știind că cel ce dă milostenie nu pierde ceea ce dă, ci o află acolo întru Împărăția cerurilor însutită, îi răspundea zicând: «O, femeie, ce mă oprești de la o faptă bună ca aceasta, care este pricinuitoare de însutite răsplătiri în cer, iar aici în lumea aceasta, de bunătăți pământești?… De ce ești așa mică la suflet? Copiii mei nu vor fi săraci, nu, căci Dumnezeu este bogat». Astfel o îndrepta căci și ea era foarte bine credincioasă și râvnitoare de fapte bune și iubitoare și păzitoare a poruncilor Domnului”[2].

Anii copilăriei binecuvântați de harul rugăciunii înălțate în biserica Adormirii Maicii Domnului din Poltava în care slujiseră ca preoți bunicul, străbunicul și tatăl Sfântului Paisie și de nectarul cărților sfinte din care va sorbi cu nesaț între orele de învățătură, vor aprinde în sufletul lui Petru, rămas orfan de tată la doar 4 ani, „dorința arzătoare de a lăsa lumea și de a primi sfântul chip monahicesc”[3]: „Când eram de 7 ani, am început să citesc. Mai întâi am citit cu mare osârdie și luare-aminte Sfânta Scriptură, Vechiul și Noul Testament, iar apoi Mărgăritarul Sf. Ioan Gură de Aur și cărțile Sf. Efrem și Dorotei, în care el vorbea despre clevetire și osândire și am înțeles ce mare păcat e acesta. Atunci, încă din tinerețea mea, am făcut această făgăduință înaintea lui Dumnezeu: «Doamne, dacă voi învinui vreodată pe fratele meu, chiar dacă îl văd păcătuind cu ochii mei, să se deschidă pământul și să mă înghită». Am pus deci stavilă gurii mele, ca să nu spun niciodată niciun cuvânt nimănui despre ceva ce am văzut și am auzit și prin harul lui Hristos, am ținut această făgăduință toată viața mea”. La vârsta de 13 ani, Sf. Paisie rămâne și fără sprijinul fratelui celui mai mare, preotul Ioan care părăsește cele vremelnice, iar rudele îl înfățișează pe tânărul Petru mitropolitului Kievului, Rafael, pentru a-i cere întărirea dreptului de a moșteni parohia tatălui său. Mișcat de cucernicia noului candidat, mitropolitul nu șovăiește în a-i încredința gramata pentru catedrala din Poltava, îndemnându-l pe Petru să se înscrie la Școala Frăției din Kiev, cunoscută și sub numele de „Academia Movileană”. Următorii patru ani vor fi dedicați studiului gramaticii, iar vacanțele vor fi răstimpuri de revigorare a sufletului prin lectura cărților sfinte care îl vor ajuta pe Petru să pătrundă miezul vieții duhovnicești: „Mi-am fixat un astfel de legământ în suflet și în fața lui Dumnezeu care să mă întărească în harul Său: să nu judec pe aproapele meu, chiar dacă-l voi fi văzut cu ochii mei cum greșește, căci se știe bine că Unul singur este Judecător drept și adevărat al viilor și al morților, fiindcă acela care judecă pe aproapele său, ia asupra sa o demnitate a lui Dumnezeu. Și ce este mai înfricoșător decât aceasta?”. Read more