Dragă Părinte Nichita Paşcan şi dragi măicuțe şi surori ieşite din Biserica lui Hristos

1. Motivația scrisorii

Vă scriu din proprie inițiativă, cu întârziere, ce-i drept, după ce am citit, întâmplător, aşa zisa Mărturisire de credință a părintelui Nichita Paşcan[1] şi întrucât multe din părerile personale ale părintelui Nichita le întâlnesc şi printre unii creştini sau chiar clerici, conştiința mea de preot şi teolog mă obligă să aduc  mărturia mea teologică în acest caz.

1.1. Considerații generale

A sta indiferent față de problemele Bisericii înseamnă că indiferența a pus  stăpânire pe ființa noastră, care  poate induce sau adânci o criză creştină de identitate personală, eclesială sau comunitară. Însă a interveni, depăşindu-ți fără discernământ atribuțiile, înseamnă a pune unitatea Bisericii şi pe tine însuți în pericol de moarte.

Acest lucru l-a făcut cu multă râvnă părintele Nichita, întrucât neliniştea personală şi insomniile sale teologale le-a prelungit fără discernământ şi fără dragoste creştină suficientă, fără deplină cunoştință teologică şi fără pricepere şi în spațiul eclesial, periclitând astfel şi mântuirea păstoriților săi.

Ecumenismul himer şi haotic propus de neortodocşi şi acceptat pe alocuri de unii ortodocşi naivi sau vicleni trebuie respins fără echivoc, aşa cum ne poruncesc canoanele, însă a respinge dialogul teologic cu ereticii sau necreştinii este egal cu o abandonare a misiunii noastre de a propovădui Evanghelia lui Hristos. Noi nu trebuie să negociem cu aceştia adevărul, ci să vestim profetic: aşa grăieşte Domnul.

În  acest context Ortodoxia trebuie să fie steaua polară după care se ghidează corabia mântuirii,  adică Biserica. Ea trebuie să fie o mărturie vie pentru tot cosmosul şi să arate calea spre Hristos.

Păcatele celor ce au făcut ecumenism liturgic babilonic nu pot întina sfințenia Bisericii, deoarece aceştia chiar în momentul ritualului luciferic s-au desprins din Trupul Tainic al lui Hristos cu  aceeaşi viteză cu care Lucifer  a căzut din cer, cu toți îngerii lui[2].

După părerea mea, atitudinea părintelui Nichita este o lepădare de credință şi nicidecum o mărturisire, întrucât premizele eclesiologice de la care pleacă, precum şi concluziile trase, sunt total false, cu toate că sunt şi observații pastoral-eclesiale pertinente, cum ar fi cele referitoare la ecumenismul fără granițe.

Ştim că a fost un slujitor cu multă râvnă preoțească, conştiinciozitate liturgică, iubit de fiii lui duhovniceşti, respectat şi cu multă dreptate, însă în momentul ieşirii din Biserică, pe toate acestea le-a pierdut, deoarece spune Iezechil: „Dacă dreptul se va abate de la dreptatea sa şi va începe să facă nelegiuire, va muri pentru aceasta” (33, 18).

1. Ființa, imaginea şi scopul Bisericii

Noi voi da un răspuns punctual acelei lepădări, ci voi prezenta pe scurt câteva puncte ale eclesiologiei ortodoxe. Cred că nu este nevoie de a face o demonstratio, în sensul argumentelor  teologico-canonice despre Biserică, ci în cazul de față este vorba doar de o afirmatio practică privind ființa Bisericii, după modelul Sf. Părinți, şi doresc să subliniez care ar  trebui să fie atitudinea unui creştin (laic sau  cleric) față de Biserică şi lume în contextul actual. Read more