ARGUMENT
Sub soarele arzător și liniștea începutului de lume a pustiei Hozevei, pe un drum de piatră ce coboară șerpuit spre inima muntelui, se ridică zveltă într-o uimitoare oază de verdeață și răcoare, săpată într-un perete de stâncă, Mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul care găzduiește de peste trei decenii, moaștele Sfântului Ioan Iacob Românul. Trecut în rândul sfinților de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române la 20 iunie 1992, prăznuit de atunci în fiecare an la 5 august de către credincioșii români, Sf. Ioan Iacob este înscris începând cu anul acesta și în filele calendarului Bisericii Ierusalimului pe data de 28 iulie, ziua descoperirii moaștelor sale, după ce la 31 ianuarie 2016 Patriarhia Ierusalimului a dat citire Actului Sinodal de recunoaștere a sfințeniei Cuviosului Părinte Ioan Iacob de la Neamț la sfârșitul Sf. Liturghii săvârșite la Mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul. Clipă de sărbătoare și bucurie duhovnicească care ne oferă prilejul întâlnirii cu Sf. Ioan Iacob Românul în paginile ce urmează.
REPERE BIOGRAFICE. PRIMII ANI DE VIAȚĂ ÎN TINDA SATULUI NATAL
În urmă cu 103 ani, la Crăiniceni sus, pe malul Prutului, în luna lui Cuptor, ziua 23, se năștea un sfânt. Din vechea biserică din lemn, cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul”, în care a fost botezat pruncul Ilie Iacob, născut la câteva zile după prăznuirea marelui proroc tesvitean, se mai păstrează Sfântul Chivot, clopotul și alte câteva obiecte de cult, printre care și două potire, astăzi duse la muzeul satului, presupunându-se că din aceste potire copilul Ilie a gustat trupul și sângele Domnului. Cei doi sfinți proroci: Ilie Tesviteanul și Ioan Botezătorul aveau să-i oblăduiască întreaga viață și să-i conducă pașii chiar în locurile în care ei înșiși au pustnicit și au primit descoperirile Duhului Sfânt.
Născut într-o familie simplă și credincioasă de plugari, Ilie avea să guste din amărăciunea unei copilării pline de privațiuni, văduvită de ocrotirea ambilor părinți: mama, Ecaterina îl părăsește la doar șase luni din pricina unei boli infecțioase, iar tatăl, Maxim, recrutat să lupte în primul război mondial, cade pe front, în Ungaria când Ilie avea trei ani, în anul 1916. Singurul reazem până la vârsta de 10 ani, îl va afla în persoana bunicii dinspre tată, Maria Iacob, văduvă de mai mulți ani care își va jertfi spre creșterea pruncului Ilie, ultimele puteri ale bătrâneții precum și dorința ascunsă a inimii de a-I închina lui Dumnezeu zenitul vieții sale, într-o mănăstire. De la grija de a-l alăpta la mamele tinere din apropiere și de a-l hrăni din puținul pe care îl câștiga din truda lucrului la câmp până la dăruirea cu care l-a deprins cu rugăciunile, metaniile și slujbele Bisericii, bunica Maria va rămâne pentru Sf. Ioan, icoana vie a sfințeniei pe care o va zugrăvi peste ani în poeziile sale: „Bunica, – spunea el – , Dumnezeu s-o ierte,/ Mi-a semănat de timpuriu/ În suflet tainele credinței/ Și rodul lor mă ține viu./ O, scumpa mea, bătrână sfântă,/ Eu tot ce am, îți datoresc,/ Căci m-ai adus la cunoștința/ Părintelui Celui ceresc” (Brațele părintești).
În anul 1920, Ilie Iacob trece pentru prima oară pragul școlii primare din Crăiniceni. Râvnitor la învățătură, însetat să cunoască cât mai mult, pilduitor în purtare, Ilie purta în sufletul lui plămada curăției și a înțelepciunii duhovnicești, harisme cu care Dumnezeu avea să-l binecuvânteze cu prisosință în viața de monah. După moartea bunicii survenită în anul 1923, Ilie este luat în grija unchiului său, Alecu Iacob, care mai avea acasă șase copii. Viața grea, marcată de lipsa afecțiunii părintești, de sărăcie, de munca istovitoare la câmp și la treburile gospodăriei unchiului său, îl va pregăti pentru osteneala înfruntărilor duhovnicești din arena mântuirii. Cu sufletul împresurat din toate părțile de înstrăinare, tânărul Ilie își va găsi mângâierea sufletească în rugăciune și în lectura cărților sfinte. Read more