„Iubiți mai mult și o să vină și copilul vostru!”. Așa sunau cuvintele Părintelui Justin Pârvu în anul 2000. Atunci nu știam că urma să-l văd pentru ultima oară….

Locuiam la Piatra Neamț și venisem în acea zi la Petru-Vodă la invitația colegei mele, Manuela, profesoară de religie, care a avut binecuvântata inițiativă de a organiza o excursie la mănăstire, cu un grup de elevi de la liceul nostru. Odată ajunși, ne-am familiarizat cu locul și împrejurimile, ne-am închinat la icoane și am participat la slujbele bisericii. Seara, copiii s-au adunat la chilia Părintelui Justin, așteptând în liniște și bună-cuviință să primească o mângâiere sau un cuvânt de învățătură.

Eu mă plimbam pe afară, rugându-mă și gândind în sinea mea : „Oare să intru și eu? Și ce să-i spun? Că de 10 ani așteptăm un copil care nu mai vine?”. Nu știu cât să fi trecut, dar m-am auzit poftită să intru în chilia lui, deși eram sigură că nu era rândul meu. Am intrat cu sfială și parcă nu știam cum să încep… Atunci, de pe deasupra unei perechi de ochelari, privirea acelor ochi limpezi și scrutători mi-a pătruns până în adâncul sufletului. N-am apucat să deschid gura că Părintele Justin a spus: „Așteptați și voi unul al vostru și nu mai vine, așa-i?”.

Așa era Părintele: știa dinainte ce problemă ai și de aceea cuvintele lui cădeau cu așa mare greutate. El punea degetul pe rană și ca un doctor de suflete, îți dădea și medicamentul de care aveai nevoie, potrivit stării tale lăuntrice. De multe ori, pentru că nu înțelegeai tâlcul vorbelor lui imediat, gustul lui era amar, dar efectul se vedea mai târziu, chiar și la distanță de ani buni, când începea vindecarea.

Și de această dată, sfatul lui duhovnicesc a venit după inima celui căruia îi era adresat: „Iubiți mai mult și o să vină și copilul vostru”. N-am înțeles pe loc ce se ascundea în spatele acelor cuvinte. Poate că așa a vrut Dumnezeu, să-mi lase mai mult timp de creștere în duh… Eram tânără, prinsă în vârtejul lumii și amăgită de poleiala ei… Aveam o căsnicie fericită clădită pe iubire și respect, o carieră reușită cu recunoașterea meritelor de către cei din jur… Nu-mi pusesem niciodată problema de a iubi mai mult. Ce vrea să însemne asta?

Astfel de gânduri îmi treceau prin minte, și pesemne că Părintele Justin a văzut aceasta pe chipul meu, căci a mai adăugat: „Și să înfiați, dacă puteți”. Acum chiar că nu mai aveam speranță de rezolvare, căci soțul meu nu era în favoarea ideii de adopție. Ulterior, mi-a spus că și el primise același sfat de la Părintele cu ocazia unei întâlniri la dată ulterioară. Nu fuseserăm niciodată împreună la Părintele Justin, dar sfatul acesta ne-a făcut să ne întrebăm dacă nu cumva Părintele știa mai mult decât arăta…

Ne-am continuat viața, în mare parte ca și până atunci, dar încercând să sporim mai mult în rugăciune și evlavie față de biserică. Încercam să urmăm sfatul Părintelui, după priceperea noastră: mergeam mai des la biserică, la mănăstirile din zonă și eram mai generoși cu cei din jur. Între timp, investigam și pe la doctori… Din păcate, medicii la care am fost nu ne-au dat mari șanse de procreare, întrucât trecuserăm de pragul celor 30 de ani. Ne-au recomandat, în schimb, să ne obișnuim cu ideea că n-o să avem copii. Dar cum să faci asta când o voce interioară îți spunea contrariul?

Între timp încolțise ideea emigrării. Lucrurile începuseră să nu mai meargă așa bine… Financiar, nu ne era foarte greu, însă ne loveam tot mai mult de corupție și minciună, încât cu greu reușeam să trăim în pace cu noi și cu cei din jur, fără compromisuri, de o natură sau alta. Ne-am dat seama că nu mai eram într-un duh cu ceilalți care credeau că „merge și așa”. Ceream mult de la noi și aveam aceleași așteptări și de la cei din jur. Eram convinși că în altă țară, mai dezvoltată și mai civilizată era posibil să avem un trai onest și decent, verticali și liberi să ne exprimăm gândurile și ideile. Și așa, cu mari eforturi financiare și umane, am urmat pașii procesului de emigrare în Canada.   Read more