Etichetă: papism

Din învăţăturile Sfântului Justin Popovici despre ecumenism şi papism

articole

Din învăţăturile Sfântului Justin Popovici despre ecumenism şi papism[1]

În istoria neamului omenesc sunt trei căderi însemnate: a lui Adam, a lui Iuda şi a papei.

În istoria neamului omenesc sunt trei căderi însemnate: a lui Adam, a lui Iuda şi a papei. Pricina căderii în păcat e întotdeauna aceeaşi: voinţa de a ajunge bun prin sine; voinţa de a ajunge desăvârșit prin sine; voinţa de a ajunge dumnezeu prin sine. Dar în felul acesta omul se face, fără să-şi dea seama, întrutotul asemeni diavolului; fiindcă şi acela a vrut să ajungă dumnezeu prin sine însuşi, să înlocuiască pe Dumnezeu cu sine însuşi, şi, în această îngâmfare a lui, a ajuns dintr-o dată diavol, cu desăvârșire despărţit de Dumnezeu şi cu totul potrivnic lui Dumnezeu. Tocmai în această înşelare de sine plină de trufie se află esenţa păcatului, a a-tot-păcatului. În aceasta se află şi esenţa diavolului, a a-totdiavolului: a satanei. Aceasta nu e altceva decât voinţa de a rămâne în firea proprie, de a nu primi în sine altceva decât pe sine. Toată esenţa diavolului este în faptul că nu-L vrea câtuși de puţin pe Dumnezeu în lăuntrul lui, vrea să rămână totdeauna singur, totdeauna cu totul în sine, tot pentru sine, totdeauna închis ermetic faţă de Dumnezeu şi de tot ce este al lui Dumnezeu. …

Toate umanismele săvârșesc o lucrare nebunesc de nenorocită: strecoară țânțarul şi înghit cămila; iar prin dogma infailibilităţii papale, lucrarea aceasta a fost ridicată la rangul de dogmă. Toate acestea sunt înfricoşătoare, înfricoşătoare până la groaza desăvârșită. De ce? Fiindcă însăşi dogma privitoare la infailibilitatea omului nu este altceva decât cumplitul prohod al oricărui umanism: de la acela al Vaticanului, ridicat la rangul de dogmă, şi până la umanismul satanizat al lui Sartre.

ereziiCare este inima dogmei privitoare la infailibilitatea papei, adică a omului? Dez-în-dumnezeu-omenirea omului. Lucrul acesta îl urmăresc toate umanismele, chiar şi cele religioase. Toate îl întorc pe om la păgânism, la politeism, la îndoită moarte: duhovnicească şi fizică. Îndepărtându-se de Dumnezeu-Omul, tot umanismul s-a preschimbat încet-încet în nihilism. Lucrul acesta îl arată falimentul de azi al tuturor umanismelor, în frunte cu papismul, părintele – făţiş sau pe ocolite, cu voie sau fără voie – al tuturor umanismelor europene; iar falimentul, falimentul dezastruos al papismului, se găseşte în dogma infailibilităţii papei – şi tocmai dogma aceasta e culmea nihilismului. Prin aceasta, omul european a dogmatisit hotărât dogma autarhicităţii omului european şi, în felul acesta, până la urmă a arătat că nu are nevoie de Dumnezeu-Omul şi că pe pământ nu există loc pentru Dumnezeu-Omul: „Vicarius Christi” îl înlocuieşte în chip desăvârșit. În fapt, din dogma aceasta trăieşte, pe aceasta o urmează şi o mărturiseşte cu încăpățânare oricare umanism european. Toate umanismele omului european nu sunt altceva, în esenţa lor, decât o răzvrătire necontenită împotriva Dumnezeu-Omului Hristos.

… Dogma aceasta este – vai! – cea mai îngrozitoare surghiunire a Domnului nostru Iisus Hristos de pe pământ, o nouă trădare a lui Hristos, o nouă răstignire a Domnului – doar că nu pe crucea de lemn, ci pe aceea de aur a umanismului papist. Şi toate acestea sunt iad, iad, iad pentru sărmana fiinţă pământească ce se numeşte om. Read more

Partea a II-a: Despre erezia papistăşească: Epistola enciclică, către ortodocşii cei de pretutindenea, a Bisericii celei una, sfântă, sobornicească şi apostolească

articole

Epistola enciclică, către ortodocşii cei de pretutindenea, a Bisericii celei una, sfântă, sobornicească şi apostolească a celor patru Patriarhi ai Răsăritului, la anul 1848 de la Hristos.

Răspuns la Epistola Papei Pius al IX-lea, Către Răsăriteni.

 

Am socotit ca pe a noastră părintească şi frățească trebuință, şi ca pe o sfântă datorie, să vă întărim prin cea de față încunoştiințare în Ortodoxia care din strămoşi o țineți, şi să arătăm totodată în treacăt netemeinicia cugetelor Episcopului Romei, lucru care în chip vădit el însuşi îl cunoaşte. Căci nu cu mărturisirea sa apostolică îşi împodobeşte Scaunul, ci de la Scaunul Apostolic se sileşte a-şi temeli stăpânirea, iar de la stăpânire mărturisirea sa. Dar adevărul stă chiar dimpotrivă. Nu numai că Scaunul Romei se socoteşte a fi fost cinstit de către Fericitului Petru doar din predanie, dar nici Scaunul domnesc al Fericitului Petru mărturisit de Sfânta Scriptură, adică Antiohia, a cărei Biserică este de aceea mărturisită de Sfântul Vasilie (Epist. 48 către Atanasie cel Mare) ca fiind „cea mai însemnată între toate Bisericile din lume”, ba încă mai mult, Sinodul al Doilea a toată lumea, scriind către un Sinod al Apusenilor (preacinstiților şi cucernicilor frați şi împreună-slujitori Damasie, Ambrozie, Britton, Valerian şi ceilalți) mărturiseşte, zicând: „Biserica cea preaveche şi întru adevăr Apostolească a Antiohiei Siriei, în care pentru întâia dată s-a întrebuințat cinstitul nume al creştinilor”, nici aceasta, zicem, Biserica Apostolească a Antiohiei, nu a avut vreodată dreptul de a nu fi judecată cu Sfânta Scriptură şi cu hotărârile soborniceşti, măcar că este una care într-adevăr se poate mândri cu Scaunul lui Petru.

Dar ce zicem? Însuşi Fericitul Petru în persoană a fost judecat înaintea tuturor după adevărul Evangheliei (Galat. 2, 14) şi a fost aflat, după mărturia Scripturii, vinovat şi nu drept umblând. Ce trebuie dar a crede pentru cei care se laudă şi se semețesc numai cu ținerea Scaunului său, aşa de măreț în ochii lor? Ba încă marele Vasile, cel până la cer strălucitor, a toată lumea dascăl al Ortodoxiei în Biserica cea Sobornicească, la care şi episcopii Romei sunt nevoiți a ne trimite (fila 8, r. 31), lămurit şi desluşit ne-a arătat mai sus ce prețuire se cade a avea pentru judecățile nepătrunsului Vatican: Care, zice el, nu cunosc adevărul, nici suferă să-l învețe, certându-se cu cei care vor să le vestească adevărul, înşişi întărindu-se în erezia lor. Astfel că înşişi acei Sfinți Părinți ai noştri, pe care admirându-i pe drept, ca pe nişte luminători şi învățători chiar ai Apusului, ni-i înşiruie Sanctitatea Sa, şi ne sfătuieşte (fila 8) să urmăm lor, ne învață să nu judecăm Ortodoxia după sfântul Scaun, ci Scaunul însuşi şi pe cel de pe Scaun să-l judecăm după dumnezeieştile Scripturi şi hotărârile şi rânduielile Sinoadelor, şi după Credința cea propovăduită, adică după Ortodoxia învățăturii celei de totdeauna. Aşa au judecat şi au osândit în Sinod Părinții noştri şi pe Honorie, Papă al Romei, şi pe Dioscur, Papă al Alexandriei, şi pe Makedonie şi Nestorie, Patriarhi ai Constantinopolului, şi pe Petru Gnafevs, Patriarhul Antiohiei, şi pe ceilalți. Read more

Despre erezia papistăşească: Epistola enciclică, către ortodocşii cei de pretutindenea, a Bisericii celei una, sfântă, sobornicească şi apostolească

articole

Epistola encilcică, către ortodocşii cei de pretutindenea, a Bisericii celei una, sfântă, sobornicească şi apostolească, a celor patru Patriarhi ai Răsăritului, la anul 1848 de la Hristos.

Răspuns la Epistola Papei Pius al IX-lea, Către Răsăriteni.

Tuturor celor de pretutindenea, în Duhul Sfânt iubiți şi doriți frați ai noştri, sfințiților Arhierei, preacucernicului cler din jurul lor, şi tuturor ortodocşilor, fii adevărați ai Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, frățească îmbrățişare în Duhul Sfânt, şi toate cele bune şi de mântuire de la Dumnezeu.

Trebuia ca evanghelica propovaduire, sfântă şi dumnezeiască, a răscumpărării noastre, de către toți aşa neschimbată să se vestească, şi în veci aşa curată să se creadă, precum au descoperit-o dumnezeieştilor şi sfinților săi Ucenici Mântuitorul nostru, Care pentru aceasta S-a deşertat pe sine, chip de rob luând (Filip. 2, 7), pogorându-Se din sânurile părinteşti şi dumnezeieşti; şi, iarăşi, mereu la fel precum aceia, făcându-se martori văzători şi auzitori, ca nişte trâmbițe puternice în toată lumea au răsunat-o „căci în tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii graiurile lor (Ps. 18, 4; Rom. 10, 18); şi, în sfârşit, aşa neatinsă, cum de obşte ne-au învățat-o atâția şi atât de mari de Dumnezeu purtători Părinți ai Bisericii Soborniceşti, cei de la marginile pământului, care aceleaşi graiuri le-au repetat, şi până la noi în Sinoade şi fiecare în parte au învățat. Ci precum odinioară în Eden începătorul răutății, vrăjmaşul cel înțelegător al mântuirii oamenilor, luând cu viclenie chip de sfetnic folositor, l-a făcut pe om călcător poruncii celei dumnezeieşte încunoştiințate, tot astfel, amăgind pe mulți din când în când şi în Edenul cel înțelegător, Biserica lui Dumnezeu, şi unelte ale sale pe aceştia făcând, amestecând veninul ereziei în izvoarele cele limpezi ale învățăturii ortodoxe, adapă pe mulți nevinovați care viețuiesc fără pază, neluând seama la cele ce s-au auzit (Evr. 2, 1) şi cele vestite de Părinții lor (A Doua Lege 32, 7) potrivit Evangheliei şi pururea la fel cu Dascălii cei de mai inainte; şi socotind neîndestulător spre mântuirea lor sufletească cuvântul cel grăit şi scris al Domnului şi mărturisirea Bisericii celei de totdeauna, urmăresc nelegiuire nouă şi înnoiri, ca la îmbrăcăminte, şi desfăşoară în toate chipurile învățătura evanghelică cea de ei stricată.

2. De aici dar ereziile cele mult sfâşiate şi îngrozitoare, cu care Biserica Sobornicească, primind chiar din scutecele ei toată armarea lui Dumnezeu, şi apucând şi sabia Duhului, care este graiul lui Dumnezeu (Efes. 6, 13-17), nevoită a fost să se războiască, şi împotriva tuturor a biruit până azi, şi va birui în toți vecii, după toată lupta mai strălucită şi mai puternică arătându-se.

3. Ci din aceste erezii, unele au şi pierit cu totul, altele se duc, altele s-au veştejit, altele şi înfloresc mai mult ori mai puțin, fiind în putere până în vremea întoarcerii lor la Credință, altele iarăşi răsar, ca să-şi meargă drumul lor de la naştere până la pieire; că jalnice cugetări şi născociri fiind, de oameni jalnici, trăsnite cu anatema celor Şapte Sinoade a toată lumea, ca şi ei se nimicesc, chiar de ar mai ține o mie de ani. Numai ortodoxia Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti, cea însuflețită de Cuvântul cel Viu al lui Dumnezeu, ea dăinuie veşnic, după nemincinoasa făgăduința Domnului: porțile iadului nu o vor birui pe dânsa (Mat. 16, 18); adică gurile necinstitorilor şi ereticilor (după cum ne tâlcuiesc dumnezeieştii Părinți), oricât de cutezătoare, oricât de uimitoare, nu vor birui dreapta învățătură cea liniştită şi fără zarvă. Dar oare ce este căci calea necinstitorilor sporeşte (Ierem. 12, 1)? Cum de se fălesc cei necredincioşi şi se ridică precum cedrii Libanului (Ps. 36, 35), tulburând slujirea cea liniştită a lui Dumnezeu? Pricina acestui lucru este nespusă, şi Biserica, măcar că se şi roagă zilnic ca să lipsească de la ea boldul acesta, acest înger al satanei, aude de la Domnul totdeauna: Destul este ție harul Meu, că puterea Mea în neputință se săvârşeşte (2 Cor. 12, 9). Deci cu dulceață se va lăuda mai mult în neputințele sale, ca să locuiască în ea puterea lui Hristos (2 Cor. 12, 9), şi cei lămuriți să se facă arătați (1 Cor. 11, 19).

4. Între aceste erezii răspândite, pentru judecăți pe care Dumnezeu le ştie, pe o mare parte a pământului, a fost cândva arianismul, iar astăzi este şi Papistăşia, dar şi aceasta (ca şi acela, care a pierit cu totul), deşi este în putere acum, nu va birui până în sfârşit, ci va trece şi se va doborî, şi în cer va răsuna glas mare: Doborâtu-s-a (Apoc. 12, 10). Read more