MATERIAL REALIZAT DE MAICILE DE LA MĂNĂSTIREA PALTIN PETRU-VODĂ

Motto: „Nu e suficientă credința în Dumnezeu. Trebuie să și lupți pentru Dumnezeu!… Totul trebuie să ducă la Dumnezeu”. 

„Dacă n-ai speranță, nimic nu rezolvi. Nu poți să pleci cu îndoiala la drum”.

„Sunt Alexandru Ștefănescu, actualmente monahul Atanasie de la Mănăstirea Petru- Vodă. Numele meu de «copertă» este Sandu Lăutaru, «Corăbieru», pentru că sunt din Corabia”. Așa obișnuia să se prezinte credincioșilor cel care s-a considerat în toată viața lui „român până în străfundurile ființei sale”. Originar din comuna Orlea (Oroles-Vulturul), judeţul Romanaţi[1], Alexandru Ștefănescu a văzut lumina zilei în același an, 1919, în care venea pe lume și marele duhovnic al neamului românesc, părintele Justin Pârvu. Cărările vieții lor se vor întretăia și la zenitul trecerii lor prin vremelnicie, ca două suflete îngemănate care au purtat cu durere și demnitate crucea neamului pe Golgota mântuirii.

Încă din anii de liceu, pe care nu-i va termina, pentru că va fi exmatriculat pentru vina de a fi organizat un grup FDC, suferința se va înscrie ca o constantă nelipsită în viața sârguitorului mărturisitor de mai târziu. Avea să moștenească de la tatăl său care fusese aghiotantul generalului Gheorghe Cantacuzino, spiritul de jertfă până la uitarea desăvârșită de sine și să urmeze până la moarte crezul înaintașilor săi: „Nimic pentru noi, totul pentru țară”.

Anul ascensiunii Mișcării Legionare pe scena politică a țării (1937) îl găsește pe tânărul Alexandru la cârma Legiunii greu încercate în vâltoarea istoriei, ca secretar al șefului de județ, Alexandru Cristian Tell. Mereu activ în taberele de muncă de la Uria și de pe şantierul sediului din Gutenberg, cu suflet dăruitor de mângâiere pentru cei aflați în nevoie, își va asuma cu multă conștiinciozitate toate răspunderile care i se vor încredința în cadrul Mișcării, fiind distins cu gradul de legionar: „Nu e ușor să conduci. Când conduci, trebuie să știi totul, să cunoști valoarea oamenilor de care ești înconjurat. Dacă se întâmplă ceva și nu știi, ești vinovat că trebuie să știi, iar dacă se întâmplă să știi și nu iei măsuri, tot ești vinovat că trebuie să faci lucrul acesta. Asta e conducerea”[2]. Prigoana și asasinatele regimului carlist din anul 1938 împotriva elitei legionare nu îl vor înfricoșa pe inimosul Alexandru care, peste ani, avea să mărturisească tinerilor debusolați în vârtejul vremurilor post-decembriste: „Omenia provoacă omenie, demnitatea, demnitate, curajul, curaj. În ce privește virtutea curajului, în orice direcție ar fi, totdeauna au fost admirați și apreciați oamenii de curaj”[3].

PRIMA ARESTARE ȘI DETENȚIE DE LA CHIȘINĂU

„Iubești adevărul? Pregătește-te de suferință!”

În urma decretării stării de urgenţă şi de asediu în țară, din 29/30 noiembrie 1938, Alexandru Ștefănescu va fi arestat la puțină vreme după ce se refugiase de la București la Iași, fiind condamnat la doi ani şi şase luni de temniță. Mutat pentru un an de zile la închisoarea pentru disciplinari Chişinău, unde îi întâlneşte pe Ovidiu Găină, Eugen Şăgoreanu, Dumitru Groza, Ilie Niţu, Lucian Caramlău ş.a., va fi eliberat în iunie 1940, odată cu cedarea Basarabiei și începutul sfârșitului României Mari. Amintirile rămase din închisoarea Chișinău vor fi dintre cele mai sumbre din cauza regimului nemilos de detenție impus de comandantul Manaru: „Este o boală la acești comandanți de închisori mediocri, nulități, să facă mereu despărțiri, zidiri. Acest dement Manaru a introdus baterea geamurilor în cuie, să nu le deschizi. Pe cei de drept comun, iarna, îi punea direct sub jetul de apă și înghețau și mureau acolo. Nimeni nu-l trăgea la răspundere. Hrana unui deținut era de 4 lei și 80 de bani. Mălaiul era și foarte prost, deșeuri alimentare. Iar ăsta care ne-a bătut ferestrele în cuie a murit la Jilava, dorind să ia aer de sub pat”.

 „DIVERSIUNEA ADVERSARILOR E ARMA TERIBILĂ. AȘA A FOST DE LA ÎNCEPUTURI”.

Scurta detenție nu îl va descumpăni pe tânărul Alexandru. Va participa la acţiunea de răsturnare a regelui Carol al II-lea din 3-6 septembrie 1940, în grupul de bucovineni, alături de Ovidiu Găină, Dumitru Leonteş, Dragoș Hoinic, Virgil Totoescu. Vajnicii luptători vor reuși să preia Casa Verde, cu ajutorul comandantului George Macrin şi al instructorului Gheorghe Tudorache: „Noi am atacat atunci Bucureștiul. Am atacat palatul regal, printr-o strategie psihologică: am dat foc unor sticle ce le-am aruncat în curtea lui strigând: «Arde palatul!». Nu ardea palatul, ardeau sticlele, dar efectul psihologic a fost mare. Acțiunea ca să reușească, a fost antedatată. Am reușit să-l dăm jos pe rege. Am împărțit manifeste împotriva regelui, dar cei ce împărțeau ilustrate, mersul trenurilor, erau agenții regelui. M-au prins în urma unor schimburi de focuri. Am fost arestat, dus la prefectura la Gavriil Marinescu, ce a făcut executările Căpitanului și ale celorlalți. În ziua de 4 sep­tembrie, Carol a dat prerogativele către Antonescu. S-a dat dispoziție ca legionarii să fie eliberați, printre care eram și eu. Noi ne așteptam la împușcare. Zeciu ne-a spus: «Să vă băgați mințile în cap!». Când ne-au dat drumul, în Bulevardul Elisabeta, erau puși unii cu puști pe brânci să ne împuște dacă nu ieșeam pe un anume coridor”.

Numirea unui guvern legionar la București, în septembrie 1940, va aduce schimbări noi pe traiectul vieții luptătorului Alexandru Ștefănescu: va fi trimis ca șef de sector în județul Romanați, funcție pe care o va deține doar până în anul 1941, când în urma eșecului așa-zisei Rebeliuni legionare (21-23 ianuarie) va fi prins în tăvălugul arestărilor care va secera mii de membri ai Mișcării Legionare.

DEȚINUT POLITIC ÎN „CETATEA MORȚII” A AIUDULUI

Urmărit și reclamat de colonelul Rioșanu care se va implica direct în derularea anchetei, Sandu Ștefănescu va fi condamnat în cernitul an 1941, la 15 ani de muncă silnică. Zidurile crâncene ale Aiudului îi vor strivi ani de zile trupul și sufletul în menghina durerii, izvoditoare de credință neclintită și urcuș năvalnic către cer: „Să te vezi condamnat pe nedrept, bătut, înfrigurat, înfometat, denigrat, umilit în toate felurile şi totuşi să crezi… Asta e credinţa nelimitată!… De aceea, voiam să vă spun, fenomenul acesta al credinţei are o forţă extraordinară! Noi nu practicăm, n-o trăim, dar are o forţă extraordinară! Poate învia şi morţii!”. În caznele pustiitoare ale temniței, doar focul credinței vii și nestrămutate în Hristos putea lămuri sufletele încărcate de zgura păcatului. Singură, lucrarea tainică a harului lumina neînțelesuri și zbuciumări de gând care pe cei mai mulți deținuți îi adânceau în mlaștina disperării: „La închisoare am stat cu oameni care aveau două doctorate şi spuneau: «Fac asta că e frumos şi nu fac asta că nu e frumos». Etica lor era aparent frumoasă! Dar când au venit încercări grele, au făcut ce nu era frumos… Vitejia, hărnicia n-au prețuit nimic. Nu au rezistat decât cei care au crezut… şi nici aceia toţi! Doar cei care au crezut nelimitat, ad absurdum!”. 

În anii amari și înveliți în haina marilor dureri, dorul de cer care mistuia adâncul inimii părintelui Atanasie va păstra nestinsă candela sufletului său sortit abrutizării și perenei anihilări: „Când ai ajuns în penitenciar și în lagăr, fizic ai dispărut, ești un număr. În piept aveai o tăbliță de lemn care corespundea numelui tău, iar tu erai numărul cutare. Așa era și în Aiud, închisoare făcută de unguri pentru români. E foarte greu să fii obiectiv cu cei care te-au asuprit; dar e foarte corect și cinstit să descrii așa cum e: ce e bun e bun, ce e negativ e negativ. Deși e foarte greu lucrul acesta. Trifan a fost robul 1036. În Ardeal nu se spune deținuți, se spune robi. El a fost 1036, iar eu am fost 1038. Știu cum a fost vatra Aiudului. Trebuie să descriu mai întâi atmosfera. Lucrurile se desfășoară într-un anumit context, într-un anumit climat, numai așa e posibil să înțelegi de ce a fost așa”. Pentru părintele Atanasie de mai târziu, Aiudul avea să fie în primul rând o școală a vieții, un lung exercițiu de cultivare a virtuților creștine, un creuzet al celor mai alese valori: „Închisoarea nu e grea prin ziduri, deși și asta contează: la nord era mai greu decât la sud, unde era soare. E grea prin regimul care se aplică. Și regimul se aplica datorită atitudinii pe care o ai. O să spun și cum s–au format ierarhiile și valorile în închisoare. Valoarea nu se stabilește prin numire sau prin alegere. Majoritatea nu stabilește valoarea: ea se impune prin virtute”. Read more