In Ecclesiast se spune că e o vreme a tuturor lucrurilor şi că Dumnezeu toate le-a făcut frumoase şi la timpul lor. Au fost un Timp şi o Taină ale Rugului Aprins. Mai este încă un timp al Rugului Aprins acum când încercăm să-l descoperim, cu oamenii aceia minunați pe care-i unea rugăciunea trăită şi mărturisită.

Cum să vorbești despre Mișcarea – Rugul Aprins al Maicii Domnului de la Mânăstirea Antim când însăși documentarea te-ar putea ridica pe o anumită treaptă spirituală, în mod tainic, cu regretul de a scrie ceva ce nu ai experimentat. Comunicarea vieții lăuntrice a cuiva este practic imposibilă, şi de aceea Rugul Aprins rămâne o taină.

Rugul Aprins al Maicii Domnului de la Mănăstirea Antim n-a fost o invenție literar – politică, ci o mișcare care venea în continuarea unei spiritualități românești.

Î.P.S. Mitropolit Antonie Plămădeală- spunea în 1991 într-o conferință la Cluj că lucrurile care se întâmplă chiar după cel de-al II-lea Război Mondial erau „pregătirea pentru intrarea în marele întuneric”, o perioadă de aproape jumătate de secol de întuneric în care adevărul n-a putut fi spus. Nu analizăm aici în ce măsură acest întuneric se prelungește şi astăzi, dar cei de-atunci scriau în jurnale: „Intrăm în labirint, intrăm în catacombe, intrăm sub pământ, intrăm într-o perioadă lungă şi neagră în care toţi vom fi cenzurați, în care Dumnezeu însuși va fi cenzurat, ca să nu ni se poată adresa cum trebuie; în care noi înșine vom fi cenzurați să nu putem vorbi cu Dumnezeu tot ce-am vrea, şi tot ce avem datoria să vorbim şi atunci trebuie să ne pregătim pentru această intrare în întuneric”.

Să ne-ntoarcem în timp la momentele cele mai importante ale spiritualității românești. Un prim moment este apariția unei cărți remarcabile în literatura spirituală românească şi anume: „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, prima carte isihastă, foarte importantă pentru viața duhovnicească românească. E interesant de știut că Pr. Daniil Sandu Tudor, inițiatorul Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim a scris o Viață a lui Neagoe Basarab, pentru care avea o sensibilitate aparte, carte ce nu a fost publicată.

Mișcarea Rugul Aprins a fost de la bun început o mișcare isihastă, ale cărei rădăcini le aflăm la Sf. Paisie Velicikovski. În istoria religioasă a românilor mișcarea Sf. Paisie de la Neamț e primul moment important care a avut o lucrare isihastă. Nu numai pentru cultura românească este important acest moment, dar dacă a existat şi există o Optina e pentru că a existat Sf. Paisie de la Neamț şi traducerile trimise în Rusia.

Un al doilea moment în istoria spiritualității românești a fost cel al Sf. Calinic de la Cernica, care spre deosebire de cel de la Neamţ cu accent exclusiv pe rugăciune, se potrivea mai bine sufletului românesc mai echilibrat, îmbinând munca şi rugăciunea.

Urmează apoi momentul despre care ne vom ocupa în mai multe numere ale revistei noastre, şi anume cel al Mișcării Rugului Aprins de la M-rea Antim. Acest moment apărut imediat după război, s-a impus prin rugăciunea interioară care urma să ducă la supraviețuirea spirituală a poporului român în întunericul ateismului.

Din „Grupul de la Antim” au făcut parte mari intelectuali şi călugări care rămâneau în acea libertate lăuntrică, spunând „nu” chiar dacă nu pe faţă, comunismului. De aceea, aproape toți membrii Rugului Aprins au intrat în închisoare.

În 1936 s-a înființat la București tot la Mănăstirea Antim un grup literar care se numea Gând şi slavă, poate pentru că acolo, la M-rea Antim locuia Arhim. Iuliu Scriban, mare profesor de teologie, unul din inițiatorii acestei mișcări literare din care făceau parte: Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Petru Comarnescu şi Sandu Tudor. Acesta din urmă va deveni șeful Mișcării Rugul Aprins, denumire dată de el. Rugul Aprins reprezintă ceea ce a reprezentat pe vremea lui Moise şi anume un rug care ardea şi nu se mistuia. Rugul e o plantă vie, care în română purta denumirea de rug. «Atunci Moise şi-a zis: mă duc să văd această arătare minunată, că rugul nu se mistuiește» (Exodul 3, 3).

Rugul Aprins simbolizează adevărul care nu se preface în cenușă şi nu dispare, precum şi Maica Domnului, care a rămas ca un rug aprins. Dar Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim e o referință vie, moștenire venită mai departe asupra căreia vom reveni.

Mișcarea de la Mănăstirea Antim n-ar fi dat rod fără părintele Ioan Kulâghin, călugăr din suita Mitropolitului Rostovului (sălăşluit la Mănăstirea Cernica odată cu retragerea trupelor românești, decedat şi îngropat tot Mănăstirea Cernica). Părintele Ioan cel Străin venea tocmai de la vestita Mănăstire Optina Pustina, pe unde cândva trecuse Dostoievski. Dar iată cum l-a văzut pe părintele Ioan, Alexandru Mironescu într-unul din eseurile în duhul Rugului aprins: „Calea către inima mea”: „Părintele Ioan era o personalitate, o mare personalitate duhovnicească. Avea un contur ferm, o identitate inconfundabilă, un puternic sigiliu spiritual, un stil adecvat împărtășirii unor experiențe alese şi pentru noi necunoscute. Aceste însușiri deosebitoare pentru a fi deslușite în toate amănuntele felului său de a fi: în vorbă, în mers, în maniera de a sta, de a asculta (…). Nimic din ceea ce am auzit şi am învățat de la Părintele Ioan n-am găsit mai târziu dezmințit de scrierile Sfinților Părinţi. În orice caz, Părintele Ioan este acela care m-a luat de mână şi mi-a arătat cum arată părintele fiului său: „Iată, aceasta este calea care duce la inima ta”.   Read more