Scrisoarea lui Mircea Vulcănescu din Paris către studenţii din A.S.C.R
„Nu uitaţi însă că de dorit ar fi ca fiecare din voi să fie un stâlp. Şi că dacă un stâlp ajută să nu cazi, nu poate înlocui pe cel ce nu stă singur pe picioare”

Iubiţi asecerişti ,
Am primit scrisoarea Jenicăi Axente şi de acum o lună mă gândesc să vă scriu. Necontenitele îndeletniciri profesionale fac cerc în jurul existenţei şi-mi risipesc toate încercările de a mă sustrage apăsării lor şi-mi fură timpul. Sunt „asediat” în cetatea cărţilor şi încercările de a rupe bariera – câtă vreme stau încă pe masă volumele necetite şi paginile caietelor albe, rămâne fără izbândă. Şi totuşi, iubiţi asecerişti, închipuiţi-vă că şi aici vine primăvara şi după ce a stat ascuns în nori tot timpul iernii, soarele a început să vindece „igrasia” iernii din fundul sufletului!
Mă gândesc atunci la anii mei de studii şi la vremea în care dam cu praştia pe la răspântiile Bucureştilor. Nu am fost niciodată prea străin de carte, dar câţi din voi nu-şi aduc aminte de ceasurile de zi şi de noapte în care, uitând de toate, rătăceam în lungul şi în latul Bucureştilor, de la antrepozite la Bariera Vergului şi de la Şosea la Cimitir… discutând, scormonind, ascuţind privirile asupra „problemelor vieţii dinăuntru”, asupra încercărilor de a trăi o viaţă mai adânc spirituală, asupra neputinţelor noastre şi a atotputinţei lui Dumnezeu, sau asupra vecinicei nelinişti din fundul sufletelor noastre.
Mă gândesc cu drag la gândurile astea, dar mă simt acum străin de ele. Da, ştiu că merit mai mult decât ocara unora din voi, dar aşa e!… Trăiesc aici în prada unor responsabilităţi concrete şi am pierdut din vedere – măcar pentru moment, orizontul metafizic al vieţii. Unii ar zice că am încetat să mă mai joc! Dar eu n-am vrut să cred niciodată că A.S.C.R.-ul e un joc – când angajează atâtea lucruri adânc sufleteşti – aşa că prefer să cred că eu m-am desasecereizat. Poate că atunci când m-oi întoarce, să mă găsesc iar printre voi. Aici sunt însă, aproape exclusiv un rob al cărţii!…
Scrisoarea mea – înţeleg – devine ca atare, mai puţin interesantă pentru voi, pentru care nici „sistemul de impozite directe şi indirecte”, nici „problema securităţii”, nici „neputinţa parlamentarismului”, nici „erorile politice de la 11 mai (în Franţa)”, nici „evaziunea valorilor mobiliare” nu pot fi – cum nu sunt nici pentru mine, prilejuri de a practica virtuţi creştine.
Poate, deasupra lor, neliniştea generală a veacului, „criza” de care se preocupau câţiva altădată, să vă intereseze. Eu însă mă ocup de tehnica amănunţită a problemelor citate şi criza lor – pentru moment – am pus-o în cui.
Să limitez deci scrisoarea asta în a vorbi de voi şi mai ales în a răspunde scrisorii primită acum o lună cu bogata dare de seamă despre cercuri şi discuţii generale de la Sergiu. Îmi pare rău că n-am fost la Azuga. Plănuiam un „camerament” aici la Paris, al câtorva asecerişti rătăciţi, dar nu l-am putut ţine. Lipseau „paele” de la Cumpăna!
Dintre problemele discutate acolo, m-a interesat aceea 1). a răspunderii personale şi a mântuirii, implicit problema Dumnezeirii şi acele dacă 2). „E creştinismul religiune subiectivă pe Dumnezeu îl găsim în noi ca rezultat al părerii şi îndoielilor noastre, – şi atunci fiecare are un Dumnezeu sui-generis şi ceea ce în sufletul său n-are,… nu poate atribui nici lui Dumnezeu, sau e creştinismul religie obiectivă: cunoaştem pe Dumnezeu prin revelaţie din afară înlăuntru; 3). De asemenea problema heredităţii şi mai ales aceea a predestinaţiei şi harului dumnezeiesc (aşa se zice „graţia” pe româneşte), care rezultă din cunoscutele cuvinte: „Mulţi sunt chemaţi” etc. 4). În sfârşit trecând peste pitoreasca descriere a „bătăii cu zăpadă” şi a „plimbării la Predeal”, mă opresc la „clasificarea aseceriştilor, în care D-na Axente era trecută în dreptul celor ce dau soluţii înainte de a-şi fi lămurit bine cum trebuie pusă problema” şi a justificărilor care urmează.
Mă opresc, pentru că rezultă din scrisoarea aseceriştilor, sau măcar aseceristei care le-a scris, că îi pasă oarecum de ele. Read more