Lăsați-ne să vorbim despre Mihai Eminescu, nu numai la 15 Ianuarie, când se trâmbițează zgomotos înăuntru României și cumva, și în afară, de către unii români, ca reprezentanți diplomatici ai țării noastre! Despre Mihai Eminescu ar trebui să se vorbească în fiecare zi, de către cei tineri și mai puțini tineri, de la elevi de liceu și studenți, la cei cu răspunderi familiale, căci destul a fost portretizat în chip de cadavru, de către cei care și l-au dorit pe Eminescu cadavru, în epoca sa.

Așa că, oricare dintre noi să vorbim despre Eminescu, ca poet național, și că a rămas expresia integrală a sufletului românesc, a cărui mit este unul viu, autentic, de o extraordinară vitalitate, până la dispariția neamului românesc. Căci, niciunul dintre marii poeți cred că nu s-au gândit că-l pot înlocui pe marele Eminescu și de a „jindui să-i demoleze soclu și să se așeze în locul lui”.

Noi, toți, trebuie să vorbim de Eminescu, pentru că avem trebuință mai mult decât altădată, de o redeșteptare de sub orbitoarea putere demonică, ce dă năvală peste noi. Avem nevoie de viziunea lui Eminescu, ca să ne luminăm în fiecare zi, și să ne privim unul pe altul, ca niște frați. Avem nevoie de mitul viu al lui Eminescu și de profunditatea și frumusețea poeziilor lui, în fiecare zi, ca să știm a ne jertfi pentru cei drepți și buni, și ca cei cu sufletul înrăutățit să intre în sublimul adevăr.

Astăzi, în veacul nostru, „primează valorile politic-economice, pofta inimii, pofta ochilor și lăudăroșenia vieții, iar în spatele aparentei „fapte bune” stă afaceristul”. De aceea spun că avem nevoie să vorbim despre Mihai Eminescu, în fiecare zi, fiindcă ne este un model de suferință, de demnitate, care și-a mângâiat sufletul și mintea, în casa de la Ipotești, sub candela icoanei Sfintei Fecioare, trăind încă de mic condiția suferinței.

Deși a fost atent supravegheat mai toată viața lui, băgat în malaxorul aparatului represiv (fiind închis de opt ori), el a avut o statură publică impresionantă, și era perceput drept un cap al conservatorismului, dar și al luptei pentru unitatea națională și „și-a asumat ca pe o profesiune de credință lupta pentru România și a scris vibrant, a scris cu patos, dar și cu rigoare, a scris cu o forță devastatoare în chestiuni arzătoare ale timpului”.

Iar Maiorescu, notează: „Eminescu s-a făcut simțit de cum a intrat în redacție (la Timpul),  prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică și verb”. „Stăpân pe limba neaoșă” și cu o „neobișnuită căldură sufletească”, Eminescu însuflețea dezbaterea publică și totodată izbea necruțător „iresponsabilitățile factorilor politici, afacerismele, demagogia și logoreea păturii superpuse”.

Poetul gânditor român Eminescu a dus campanii de presă, ca redactor al ziarului Timpul, dedicate chestiunii Basarabiei, și-a criticat Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, fiind intransigent atât față de politica de opresiune țaristă, cât și față de cea a Imperiului Austro-ungar.

Dar situația de la ziar devine critică în 1880, după ce atacă proiectul de program al partidului conservator, lansat de Maiorescu, în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României și sacrifica românii aflați sub puterea Imperiului Austro-ungar.

Așadar, nu astăzi, ci demult, Mihai Eminescu este văzut ca „erou eponim al culturii românești, întemeietor de limbă literară modernă, de doctrină națională modernă”, deci Eminescu are statura unui mit național. Read more