Astăzi, la prăznuirea marelui mărturisitor anti-comunist, pe care Hristos l-a scos din toate torturile, Tache Rodas, martirizat poate precum nimeni altul în temnițele comuniste, vă oferim spre vizionare filmul documentar, „Iertând greșiților noștri”, realizate de Carmen Avram, Antena 3.
Etichetă: martiri anticomunisti
Film Documentar despre Sfinții Închisorilor din Mișcarea Rugul Aprins
Este necesar să ne cunoaștem istoria și martirii!
Vizionați un film documentar, realizat de Ruxandra Țuchel și Rafael Udriște, despre figurile luminoase cu aură martirică din Mișcarea Rugul Aprins din București.
RADU CIUCEANU – PREZENT!
Crâmpeie biografice din viața mărturisitorului anti-comunist, Radu Ciuceanu, profesor, academician, istoric, parlamentar și, nu în ultimul rând, un erou creștin.
Ioan Ianolide – chipul luminos al bunătății în iadul comunist. De vorbă cu Doamna Constanța Ianolide
Arestat pentru Biblie
Doamna Constanța, ne mai puteți împărtăși câte ceva din povestirile lui Ioan Ianolide din experiența din temnițele comuniste?
Nu prea ne povestea el. Tot timpul vorbea de Valeriu, despre el foarte puține spunea. Ulterior am aflat eu de una de alta, cât a suferit, cât s-a chinuit, ce probleme a avut acolo. Foarte puțin ne spunea. Ne-a povestit însă cum a fost arestat.
Era student la Drept și vorbise cu mai mulți colegi să se întâlnească în pădure la Băneasa și el avea pregătită Biblia cu însemnări, ca să le citească din Biblie studenților. Și unii au trădat și au anunțat Siguranța Statului care a venit și i-au arestat. Și pentru asta a fost condamnat la 25 de ani muncă silnică.
Pentru Biblie?
Da. Au arestat vreo 60 de persoane, și de atunci a rămas în închisoare. Asta s-a întâmplat în toamna lui ’41, avea 22 de ani.
Ne-a mai povestit când era deja la Pitești și începuseră reeducarea, a venit o comisie și l-a găsit bolnav de TBC osos și l-a trimis la Târgu-Ocna. Și așa a reușit să scape de iadul de la Pitești. Se încerca chiar la sanatoriul spital să se facă și acolo reeducarea, dar a avut o șansă că era o manifestație, pentru 23 august, unde era adunată foarte multă lume în centru acolo, la Târgu-Ocna și toți deținuții au început să țipe. Și atunci au scăpat de reeducare. Dar l-au găsit tot pe el vinovat, că tot el a organizat asta și l-au mai condamnat la încă 25 de ani de muncă silnică. Sigur a mai venit amnistia și după 23 de ani a ieșit din închisoare foarte bolnav. Nu mai știa nimic de familie. Și-a adus aminte de adresa unei mătuși, s-a dus la mătușa respectivă, mătușa l-a dus la fratele, pe urmă la familie.
Atunci când a venit, a avut două mari decepții. Mama lui murise cu trei ani înainte, n-a mai găsit-o în viață, numai tatăl lui trăia și frații. Și a doua decepție – logodnica sa se căsătorise. Și el și Valeriu, când erau la Aiud, au avut o perioadă când au mers la Galda la muncă, unde aveau mai multă libertate. Unii au reușit de au fugit, alții au rămas. El și cu Valeriu nu s-au gândit să fugă. Și acolo venea mama, veneau surorile, primea pachete, primeau corespondență. Și fiind acolo, el s-a îndrăgostit de Valentina, de sora cea mare a lui Valeriu. Și s-au logodit la preot. Iar ea a promis că îl așteaptă. Mai urma să mai stea încă 18 ani după cât fusese condamnat. Și când a venit, a găsit-o pe ea căsătorită. Ea l-a așteptat mulți ani, dar familia a insistat foarte mult să nu-l mai aștepte că nu mai știa nimic de el. El nu mai știa nimic de ea, nu mai era corespondență, nu mai erau știri. Sigur că a fost o mare decepție pentru el. Ea a vrut să divorțeze, dar el nu a fost de acord. Și atunci am rămas așa prieteni, cu toții, cu mine și cu surorile; mamei lui Valeriu îi spunea tot mamă: „mama Elena”. Soțul Valentinei a fost și el prizonier 20 de ani în Rusia. Și el era un bărbat foarte bun și foarte cumsecade. Am fost în relații bune și cu toate surorile și cu toată familia, ne vizitam. Read more
CALVARUL AIUDULUI – O CUTREMURĂTOARE FILĂ DE ISTORIE, NU O SIMPLĂ POVESTE
De ani buni, o întrebare care frământă multe inimi de români își caută impetuos răspunsul și timpul cuvenit ca el să prindă un contur: „Când vor fi canonizați martirii închisorilor care au pătimit în lagărul concentraționar din România?”. De un sfert de veac, se tot strâng mărturii ale celor care au trecut prin iadul detențiilor din motive politice în perioada anilor 1940-1964, se studiază cu asiduitate de către C.N.S.A.S. dosarele care s-au mai păstrat integral sau parțial în arhivele fostei Securități, se fac săpături pentru dezgroparea și identificarea deținuților care au fost aruncați de-a valma în gropile comune ale penitenciarelor românești. Cutremurător, însă, este faptul că nu argumentele istorice care să dovedească martirajul sutelor de mii de români ce au murit pentru credința și neamul lor ne lipsesc, ci oamenii care să iubească țara aceasta și să prețuiască trecutul ei. Astăzi ca și pe vremea defunctului comunism, adevărul istoric pare să fie contrafăcut și mistificat după bunul plac al unor ignoranți și trădători de neam. Dragostea de țară, credința nelimitată în biruința adevărului și a binelui, jertfa totală până la uitarea de sine, urmarea cu fermitate a unui crez până la moarte au devenit atât de incomode pentru unii edili ai vremurilor noastre, încât sunt gata să facă tot ce le stă în putință ca să îngroape pentru totdeauna orice urmă pe care tinerii de azi și de mâine ai acestei țări ar putea păși, în nădejdea învierii neamului românesc.
Într-un reportaj TV[1] realizat în incinta penitenciarului de la Aiud cu scopul de a dezvălui „adevărul” despre suferința celor „600” de deținuți politici care au murit aici, în timpul regimului comunist și au fost îngropați în „cimitirul” urbei, vizionăm năuciți imaginile care ne arată interiorul unei „camere” din Zarca Aiudului (secția a 8-a) și care corespund prea puțin cu descrierile celor care au pătimit aici, ani de zile. Celula reconstituită, zice-se, „cât se poate de fidel” conform informațiilor adunate de către responsabilii penitenciarului, are în dotarea ei un pat de fier cu o saltea relativ confortabilă, o „căldare” pentru necesitățile fiziologice și una pentru apă și, surpriză, o sobă despre care ni se spune că asigura încălzirea pe perioada iernii: „Nu știu care erau rațiile de lemne sau dacă încălzirea se făcea cu astfel de lemne, însă pentru încălzirea pe timp de iarnă, camerele erau dotate cu astfel de sobe. Din câte am înțeles, noi, cam așa era o cameră dotată și organizată”, se mai precizează în respectivul interviu. Nu negăm realitatea afirmațiilor de mai sus, ci doar pretenția de a le proiecta temporal între anii 1940-1964 și înclinăm să credem că imaginea celulei prezentate corespunde mai degrabă anilor de după 1964, decât perioadei de detenție antonesciene și comuniste. Read more