Ne fac încercările mai puternici? Citiți un cuvânt plin de profunzime al mărturisitorului anti-comunist, Marin Răducă, despre lupta cu gândurile în înfruntarea ispitelor, încercărilor vieții.
Etichetă: Marin Răducă
MARIN RĂDUCĂ. PORTRET DE SFÂNT
MĂRTURISITORUL MARIN RĂDUCĂ, SMERITUL ISIHAST ȘI TAINICUL RUGĂTOR AL LUI HRISTOS
Marin Răducă: Despre cum biruim frica și deznădejdea
Ați avut vreodată gânduri de necredință în închisoare?
Noi aveam acolo diavolul încarnat în comunistul respectiv care căuta să trecem de partea lor, să primim reeducarea. Dacă mi-aș fi pierdut credința și nădejdea în Dumnezeu, sigur că m-aș fi aruncat în brațele lor, aș fi ajuns să-L batjocoresc pe Dumnezeu. Și, bineînțeles, că toată cheia este ca atunci când crezi cu adevărat în Dumnezeu, să-ți predai viața în chip total în mâinile Lui pentru că am fost puși în situații când erau să ne împuște. Când cineva te chinuie prin foame, prin frig, prin tot felul de metode draconice, iar ție îți vine îndoiala și o primești, atunci ești deja pierdut pentru că vine imaginația și întărește această îndoială. Ne spuneau de multe ori: „Voi nu sunteți oameni. Aveți acasă părinți, aveți surori. De ce nu vreți să ieșiți afară, că noi vă oferim această posibilitate de reeducare? Dar dacă voi vă păstrați credința în Dumnezeu, nu vă putem elibera”. Și veneau cu tot felul de momeli. Când nu stăteai de vorbă cu ei, te trimiteau în carceră. Iarna, când era gerul cel mai cumplit, te băgau în niște camere cu zid de ciment și paturile erau din ciment și îți azvârleau niște zdrențe rupte ca de pătură. Și închipuiți-vă că am biruit cu credința, cu rugăciunea, prin smerenie, nu cu forța noastră fizică. Dar au fost și oameni care, de frică au murit. Alții au trecut de partea lor. Deci, unde ne duce duhul lui Dumnezeu? Îl avem pe Iuda și îl avem pe Sf. Ap. Petru care de frică s-a lepădat dar nu și-a pierdut încrederea în iertarea lui Dumnezeu.
Noi trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu indiferent de păcat. Păcatul nu e mai puternic decât dragostea lui Dumnezeu și decât pocăința pe care ne-a lăsat-o. De aceea, nu trebuie să judecăm pe nimeni, nici pe cei care au căzut pentru că ei au luat această cruce să lupte pentru Dumnezeu și neamul lor, dar crucea a fost atât de grea încât mulți au căzut și nu s-au mai ridicat și tot mulți au fost care au căzut, dar apoi s-au ridicat. Dumnezeu ne știe slăbiciunile, știe că satana ne încearcă în toate felurile. Tot ce ni se întâmplă nouă, ni se întâmplă pentru că Dumnezeu îi îngăduie diavolului să ne încerce. Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea harul și puterea Lui pentru că numai cu forțele noastre trupești nu putem sta împotriva acestui fost înger care a stat aproape de Dumnezeu. El are o forță de neînchipuit! Read more
DL. MARIN RĂDUCĂ DESPRE MODUL ÎN CARE A TRATAT EPIDEMIILE ÎN TEMNIȚELE COMUNISTE
Pr. Mihai Iordăchescu: D-le Marin Răducă, dați-ne un cuvânt de încurajare că toți tremură și le e frică că vine moartea cu pandemia, cu coronavirusul….
MARIN RĂDUCĂ: DESPRE CURĂȚIREA MINȚII ȘI VIEȚUIREA FILOCALICĂ
D-le Marin Răducă, din ce am citit în literatura de detenție, am înțeles că starea duhovnicească dobândită în închisoare venea din constrângere, nu exista libertatea ta, de exemplu: să-ți tai voia, adică nu aveai prea multe oportunități. Te ridicai duhovnicește fiindcă erai nevoit cumva, pe când noi suntem acum în mijlocul desfătărilor și nu ne silim la nimic bun.
Când am fost în Muntele Athos, am primit întrebarea, bineînțeles printr-un translator, de la niște călugări: „De ce Mișcarea Legionară, atâta vreme cât există monahism?”. Zic: Sfințiile voastre sunteți undeva sus, iar Mișcarea Legionară se ocupă de cei de jos de care nimeni nu se îngrijește și aceia trebuie să se mântuiască. Dumneavoastră, într-adevăr vă rugați și probabil că rugăciunile dumneavoastră sprijină pe cei pe care îi preocupă iubirea de Dumnezeu și de aproapele, așa cum are Mișcarea Legionară iubirea de Dumnezeu și de neamul său, în primul rând. Iar ca să aduci neamul acesta la Dumnezeu mai întâi trebuie să te aduci pe tine însuți, să știi cum să lupți cu răul. Vizitam Muntele Athos și în timp ce mergeam noi spre chilia Părintelui Paisie (Aghioritul), vine un călugăr care urca pe când noi coboram. Era o distanță de până în 100 de metri, ca să spun așa. Și îmi spuneam: „Ce bine ar fi fost dacă știam grecește!”, că l-am fi întrebat care e cărarea care duce mai aproape de chilia Părintelui. Și mergând noi așa, când ne-am apropiat la vreo 20 de metri, văd că ne taie călugărul respectiv calea și vine la mine și spune așa: „Tu ești Marin și tu trebuie să rămâi aici”. Zic: „Părinte, nu am venit ca să rămân aici. Eu am familie, am copii”. În sfârșit, mi-a adus toate argumentele că trebuie să rămân acolo. Sigur că a trecut un fior prin mine. Nu venisem decât de vreo două zile, nu avea nici el și nici eu cum să-l cunosc. Și în discuțiile pe care le-am avut, cam o oră am stat de vorbă, a căutat să mă convingă să rămân. Și bineînțeles că eu susțineam teza mea, iar dânsul zicea ca dânsul. Zic: „De la ce chilie sau de la ce mănăstire sunteți ca să vă mai caut, cât mai rămân aici în Munte?”. Și sigur că l-am întrebat: „De unde mă știți?”. „Lasă astea!”, mi-a răspuns. Și mi-a zis că el este la chilia Lacului. Și m-am dus să vorbesc cu el și până la urmă a biruit teza mea, că dacă voiam să mă călugăresc, nu trebuia să mă căsătoresc, nu? Și eu mi-am zis în sinea mea că mi-e de ajuns singurătatea și experiența temniței de singurătate, că de aceea am și venit acolo, în Sfântul Munte, să compar viața duhovnicească din Sfântul Munte cu viața duhovnicească pe care am dus-o acolo în temniță.
Vedeți voi, oricine caută să se apropie de Dumnezeu și luptă pentru Dumnezeu și neamul lui, are de înfruntat încercări de tot felul. Ori, noi trebuie să fim pregătiți și această pregătire nu se face peste noapte, ca și mântuirea. Mântuirea nu se moștenește, se cucerește prin trudă, prin nevoință, așa cum spune Mântuitorul. De la Ioan Botezătorul până în ziua de astăzi, Împărăția cerurilor se ia cu sila, cu nevoința. Ce fac eu cu clipa mea pe care o trăiesc, cum mă schimb eu? Auzim foarte frumos vorbindu-se despre Dumnezeu, iar ca să-L trăiești pe Dumnezeu și să ajungi la îndumnezeire care e ultima treaptă, trebuie să vezi ce faci cu clipa asta pe care o trăiești în lume, cu păcatul, că de aceea a venit Mântuitorul în lume. Iertați-mă, nu trebuie să vă vorbesc eu despre lucrurile astea, dar eu vă spun prin ceea ce am trecut și am gândit și am trăit. Creștinismul Ortodox nu e o teorie, nu e o filozofie, e o credință și această credință trebuie să se manifeste prin fapte. Cum spune Sfântul Apostol Iacov: „Credința fără fapte e moartă”. Vedeți, ca să lupți împotriva păcatului, nu poți singur să lupți. Trebuie să lupți așa cum ne-a învățat Mântuitorul, cu cauza păcatului, ca să birui păcatul. Și cauza păcatului este gândul și eu trebuie să lupt cu gândul și cum lupt cu gândul? Depinde de discernământul și de voința mea, de libertatea mea cu care m-a creat Dumnezeu. Încotro înclină adâncul inimii mele? Spre plăcere sau spre împotrivire? Fiecare dintre noi trebuie să ne punem întrebarea: „Cum au ajuns oamenii aceștia, care au fost oameni ca noi, sfinți?”. Pentru că porunca Mântuitorului asta este: «Fiți sfinți precum Tatăl vostru cel ceresc sfânt este». Deci, trebuie să ne sfințim viața! Sfinții Părinți ne-au arătat o scară cu trei trepte. Read more
Dl. Marin Răducă, fost deținut politic: „Eu nu pot lupta pentru învierea neamului meu, dacă nu înviez mai întâi eu”.
„Nu nevoințele noastre ne mântuiesc, ci mila lui Dumnezeu și El ne cântărește după smerenia pe care o avem noi”. 
D-le Marin Răducă, vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre suferință.
Noi, ca oameni, ne întrebăm de multe ori contrariați: „De ce, cu cei ce-L caută pe Dumnezeu, se întâmplă lucrurile acestea nedorite?”. Dar trebuie să le primim pe toate ca din mâna lui Dumnezeu. Păi, „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”. Cei care luptă pentru Dumnezeu, pentru Hristos, să nu se aștepte la altceva decât la suferință. Viața în Hristos este cruce și învierea noastră nu poate să fie decât prin suferință. Deci, pe noi, suferința ne-a apropiat mai mult de Dumnezeu. Lumea nu prea poate înțelege lucrul acesta. Omul, ce spune? „Păi, dacă eu lupt pentru Dumnezeu și eu mi-am dedicat viața lui Dumnezeu, de ce mi se întâmplă mie lucrurile acestea?”. În general, omul respinge durerea și totuși suferința este cea care ne apropie de Dumnezeu. Putem să spunem și așa, că suntem oarecum pedepsiți pentru păcatele noastre, dar nimic în viața noastră nu ni se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. Diavolul este acela care e pârâșul nostru dacă Dumnezeu îi aprobă ca să ne încerce. Ceea ce vedem că se întâmplă în zilele noastre este pentru că Dumnezeu a îngăduit diavolului să se lege de sufletul nostru. Dacă privim la viața celor care au trecut prin închisoarea Pitești, niște copii în fond, ne întrebăm ce știau și câtă educație creștină aveau ei? Dacă nu am fi avut o anumită educație creștină, n-am fi putut să rezistăm acelui val de mare încercare. Foarte mulți au rămas acolo. E foarte greu să povestești și după atâta timp, nici nu caut să îmi readuc aminte și să retrăiesc acele clipe și nici nu mai pot să redau în cuvinte ceea ce am trăit eu acolo. Acolo, fiind singur în celulă, nu o zi-două, nu un an-doi, începi să îți pui probleme. Pe câtă vreme aici, dumneavoastră v-ați asumat singure această cruce ca să-L imitați pe Hristos. E foarte greu ca să ajungi și să trăiești ceea ce au trăit cei care au trecut prin aceste mari încercări.
Viața dumneavoastră este o viață voluntară. Eu am făcut parte dintr-o organizație care, sigur, avea regulile ei, disciplina ei, așa cum aveți frățiile voastre ascultarea, care este mai presus de toate. Ascultarea mă duce la smerenie, că în fond și în ultimă instanță nu nevoințele noastre ne mântuiesc, ci mila lui Dumnezeu și El ne cântărește după smerenia pe care o avem noi.
Deci viața din închisoare v-a folosit mai mult decât experiența trăită în Sf. Munte?
Cum v-am spus, una este să-ți impună cineva: „Așa să stai, pe marginea priciului!” și alta este să o faci de bunăvoie. În închisoare aveam niște paturi din scândură și eram înfometați. Nu voiam noi să ținem post așa de server, că dacă s-ar fi uitat cineva la trupurile noastre, eram mult mai slăbiți decât cei de la Auschwitz… Sigur că, prin angajamentul pe care noi ni l-am luat și activitatea pe care am dus-o pentru Hristos și neam, era tot un fel de voluntariat. Dar vedeți că au venit peste noi încercări pentru care eram cât de cât pregătiți, pentru că nouă ni s-a făcut cu adevărat educația aceasta a morții, ca să fim gata oricând să murim pentru Dumnezeu și neam. Însă, copii fiind, ce ziceam: „Ei, asta ni se spune ca să ne încerce pe noi”. Deci am ajuns acolo și în fapt. Că așa de vorbit despre Dumnezeu e foarte ușor, dar ca să-L trăim pe Dumnezeu, să trăim viața Lui, aceasta este adevărata Teologie, nu doar scolastica. Putem vorbi foarte frumos despre Dumnezeu, dar dacă nu-L trăim, nu ajungem la cunoașterea lui Dumnezeu. Așa că vedeți, nu trebuie neapărat să fim în închisoare ca să ajungem la mântuire, la sfințenie. Depinde de fiecare cum înțelege, că deși în general suntem cu toții oameni, nu aveam aceleași caractere.
Câți ani de temniță ați făcut?
19 ani și jumătate.
Și unde, la Aiud? Read more
„SĂ CĂPĂTĂM SINELE LUI HRISTOS CARE E JERTFELNIC!” INTERVIU CU DOMNUL MARIN RĂDUCĂ, ISIHASTUL DIN TEMNIȚELE COMUNISTE
INTERVIU CU DOMNUL MARIN RĂDUCĂ, ISIHASTUL DIN TEMNIȚELE COMUNISTE, publicat în Revista Atitudini, Nr. 56
„POLITICA NOASTRĂ ERA IUBIREA DE DUMNEZEU ȘI DE NEAM”
Domnule Marin Răducă, vă rugăm să ne spuneți ce v-a determinat să intrați în Frățiile de Cruce la doar 16 ani?
N-am premeditat intrarea mea în Frăție. Ca să cunoașteți cum se recruta un membru în mănunchiul de prieteni, mai întâi trebuia să fii într-o perioadă de pregătire de un an, doi – depinde de cum răspundea cerințelor, respectivul – deci de la mănunchiul de prieteni urma să depui legământul de frate de cruce. În perioada aceea la care vă referiți, nu știu dacă am premeditat ceva. Am intrat în Frăție prin cei mai apropiați prieteni, prin discuții din care se vedea credința ta în Dumnezeu, dacă mergi la biserică sau nu. Deci, erai încercat în toate felurile.
Vorbiți-ne puțin despre credința oamenilor de atunci. În satul dvs. toată lumea mergea la biserică? Toți erau practicanți?
Nu.
Dvs., de unde aveați credința?
Din familie. Și n-aș putea să spun că era ceva ieșit din comun în familia mea în ceea ce privește credința, dar mergeam la biserică, se făcea religie în școală și aveam ore cu preotul din sat în școala elementară. După aceea, am plecat în Brașov, la vârsta de 14-15 ani. Acolo, bineînțeles, te întâlneai cu mediul în care te învârteai. N-aș putea să spun că credința era pe primul plan, deși fără credință în Dumnezeu nu erai recrutat, erai abandonat. Pot să spun că Mișcarea Legionară s-a născut în prigoană și în prigoană este încă. Ce au fost cele trei luni de zile în 1940, a fost foarte puțin. Deci, curiozitatea asta m-a dus ca să văd cum se țineau ședințele. În adâncul pădurii se făcea un foc mare, apoi se deschidea ședința cu rugăciune. Acesta era primul punct, deși Mișcarea Legionară nu era una exclusiv duhovnicească. Era o Mișcare care cuprindea toată viața omului. Însă, se punea accent pe sinceritate, pe corectitudine, pe credință. Apoi se continua cu cântece legionare, cu marșuri, cu teme de luptă. M-au ținut cam un an de zile în pregătire și după aceea am văzut și celelalte lucruri și m-am atașat de Mișcare care avea și această Frăție pentru tineret care se ocupa exclusiv de educație. Propriu-zis nu aveam nimic în comun cu politica. Politica noastră era iubirea de Dumnezeu și de neam și în jurul acestor valori era și activitatea noastră. Și așa ne întâlneam la o lună, la două luni când veneau nu numai din județ, ci și din țară.
V-ați gândit atunci că exista pericolul să faceți temniță pentru apartenența la Frăția de Cruce?
Oh, cum să nu! Ce ni se făcea? Ne făceau educația morții, a sacrificiului, a jertfei. Dacă ne-ar fi fotografiat cineva, ne-ar fi văzut că după ce am fost arestați și condamnați, noi toți râdeam.
TINEREȚE „IZOLATĂ” SUB CHEIE
Așadar, la 19 ani ați primit condamnarea la temniță cu zâmbetul pe buze. Sentința era totuși de 15 ani de detenție…
Sentințele erau dictate. Îmi vine să râd când îmi amintesc că m-au numit șef de cuib, deși n-am fost. Dar nici n-am negat, am lăsat să se creadă așa. Colegi de ai mei au primit câte 10 ani, fiind socotiți ca simpli membri. Dar pe mine, pentru că m-au pus ca șef de Frăție, m-au condamnat la 15 ani, dintre care am făcut 12 ani jumătate.
Unde i-ați făcut?
La Aiud. Majoritatea temniței am făcut-o la Aiud. De la Brașov am fost transferat la Aiud și de la Aiud la Suceava. Nu știu de ce m-au băgat în grupul ăsta cu prințul Ghica, cu dl Traian Trifan, cu Traian Marian. Eram copil față de oamenii aceștia; numai te uitai la ei și când te uitai la ei, te vedeai foarte mic. Îi vedeai după trăire. Nu vorbeau mult. Foarte puțin. …Se ducea o propagandă de câștigare a noastră ca să trecem de partea lor. Deci, prima fază a comuniștilor, aceasta a fost: de colaborare, de prietenie, de muncă împreună cu ei, să primim cărți bolșevice, să-i citim pe Karl și Marx și pe toți idolii lor pe care noi i-am refuzat din start. Eram numai suflet. Tinerețea! Pe când ceilalți care nu au afișat o atitudine de frondă față de ei erau scoși pe la grădinile Statului, pe la colonii, noi stăteam la izolare. Pe vremea aceea pe mistici îi socoteam „pocăiți” și credeam că sub masca creștină căutau un subterfugiu ca să evite suferința. Erau tăcuți și fără niciun fel de afișaj. Read more