„TOACA-N CER ȘI SLUJBA-N RAI” CUVÂNT DE ÎNTÂMPINARE LA COLINDUL MAICILOR DIN MĂNĂSTIREA PALTIN[1] Vă mulțumesc pentru străduința voastră de a ne face frumusețea asta…
Etichetă: maicile de la manastirea paltin petru voda
SF. PORFIRIE KAVSOKALIVITUL, NOUL FĂCĂTOR DE MINUNI – CHIPUL DESĂVÂRȘIT AL BUCURIEI DE A TRĂI CU HRISTOS
Portret realizat de maicile de la mănăstirea Paltin
Motto: „Nu trebuie să-ți duci lupta creștinească cu predici și contestații, ci cu o adevărată iubire ascunsă. Când contestăm, ceilalți reacționează. Când îi iubim sunt mișcați și-i câștigăm”.
ÎN CĂUTAREA LUI HRISTOS DIN FRAGEDĂ COPILĂRIE 
„Viaţa fără Hristos nu este viaţă. Dacă nu Îl vezi pe Hristos în tot ceea ce faci, eşti fără Hristos. Hristos este Prietenul nostru, Fratele nostru; El este tot ce e frumos şi bun. El este totul”. Acesta a fost crezul lăuntric după care Sf. Porfirie Kavsokalivitul și-a călăuzit întreaga viață și i-a rămas credincios până la moarte. Născut sub ocrotirea Sf. Ioan Rusul în Insula Evvia, în satul Sfântul Ioan din Karystia, aproape de Aliveri, la 7 februarie 1906, Evanghelos Bairaktaris, cel care avea să devină unul din cei mai mari duhovnici ai Greciei, alături de Cuviosul Paisie Aghioritul, a fost al patrulea copil din cei cinci ai lui Leonidas şi Eleni Bairaktari. Din pricina sărăciei, tatăl său a fost silit să plece în America și să lucreze la Canalul Panama. Iubitor al slujbelor bisericești, Leonidas a fost cântăreţ la biserica din satul lui și adeseori l-a însoţit ca psalt pe Sf. Ierarh Nectarie, în călătoriile acestuia. Copilăria Sfântului Porfirie va fi una greu încercată de strâmtorări, care deși nu au fost lesne de îndurat, totuși l-au ajutat să-și alipească inima de Hristos și să-și dorească să se desprindă cu totul de grijile lumești.
Evanghelos a urmat cursurile şcolii din satul natal vreme de doi ani, dar din pricina lipsurilor materiale, a fost nevoit să părăsească şcoala, astfel că la vârsta de opt ani a început să lucreze micile ogoare deţinute de familia sa şi să păzească animalele. Pentru a câştiga mai mulţi bani, de la vârsta de 10 ani, tânărul Evanghelos a început să lucreze la minele din zonă şi la nişte băcani din Halkida şi din Pireu. Datorită inimii lui ascultătoare și a conștiinciozității cu care își îndeplinea îndatoririle, patronii îl îndrăgeau și aveau încredere deplină în el, după cum ne mărturisește părintele Porfirie însuși: „Mama m-a trimis la un magazin în Halkida. Erau acolo alți doi copii. Toți îmi porunceau, iar eu alergam pretutindeni. Făceam tot ce-mi spuneau fără vicleșug. Și asta m-a dus la ceva bun. Într-o zi, pe când măturam magazinul, am găsit niște boabe de cafea nemăcinată. M-am aplecat și le-am luat în mână, ca să le arunc înapoi în sac. Stăpânul era în biroul lui, m-a văzut, a înțeles ce voiam să fac și m-a strigat. I-a strigat și pe ceilalți copii și i-a dăscălit. Acolo se făcea mare risipă, iar eu i-am făcut o impresie bună. Din acea zi am împărțit treburile și am pus rânduială în magazin. Munceam la toate cu sârguință și fără să grăiesc împotrivă”[1].
PLECĂRILE LA SF. MUNTE. NEVOITOR LA CHILIA SF. GHEORGHE
„Mi-am pus în adâncul inimii gândul să mă fac pustnic. Mi s-a făcut un dor fierbinte”.
Pe când lucra la băcănie, în trei rânduri s-a îmbarcat pe vapor ca să ajungă în Sf. Munte, însă dorul de frați și de părinți, de fiecare dată l-a întors din drum: „Am ajuns la Tesalonic. Am coborât din vapor. Nu știam unde să merg. M-am dus la Sf. Dimitrie, m-am închinat. Am îngenuncheat și am plâns, rugându-l pe sfânt să mă ajute să mă fac pustnic; acesta era visul meu. Apoi am mers pe un deal și am ajuns la o bisericuță. Era închisă, însă avea o bancă afară. Acolo am rămas toată noaptea. Am plâns mult, voiam iarăși să merg acasă, la părinți. Era ispită pentru mine asta: de trei ori m-am întors înapoi”. După toate aceste preumblări și întoarceri, însuflețit de lectura vieții Sfântului Ioan Kalivitul, tânărul Evanghelos se hotărăște să plece definitiv spre Sf. Munte Athos, dornic să pășească pe urmele sfântului care i-a aprins inima de atâta râvnă dumnezeiască: „Pe când păşteam vitele” – își amintește părintele Porfirie – „citeam silabisind viaţa Sfântului Ioan Kalivitul. Şi l-am îndrăgit mult pe Sfântul Ioan şi mă rugam îndelung, ca un copil de 12-15 ani, cred, nu-mi mai amintesc bine. Şi, vrând să-l imit, cu foarte multă luptă am plecat de la părinţii mei pe ascuns şi am ajuns la Kavsokalivia la Sfântul Munte şi am intrat în ascultare la doi Bătrâni ce erau fraţi buni, Pantelimon şi Ioanichie. S-a întâmplat să fie foarte evlavioşi şi plini de virtuţi, aşa că i-am îndrăgit foarte şi, de aceea, cu rugăciunile lor, făceam deplină ascultare. Acest lucru m-a ajutat foarte mult şi simţeam o mare iubire pentru Dumnezeu”. Într-un timp în care copiii nu erau primiți în Sf. Munte, acoperit de omoforul Maicii Domnului, Evanghelos pășește în Grădina ei, grație milostivirii unui călugăr bătrân care pe vapor îl va recomanda tuturor drept nepotul lui și va lua pe umerii săi răspunderea ca în fața autorităților să dea seamă pentru el. Read more
CONSTANTIN RODAS – MĂRTURISITORUL NEÎNVINS, CU SUFLET DE COPIL ȘI SÂNGE DE MARTIR
PORTRET alcătuit de maicile de la mănăstirea Paltin
„DE MÂNĂ CU MAICA DOMNULUI” PE „DRUMUL CRUCII”
„Eu sunt jumătate grec, jumătate român, tatăl grec și mama româncă, dar eu întotdeauna am trăit și am simțit românește și nu m-am dezis niciodată de crezul meu românesc și de credința ortodoxă”.
„Sunt oameni, sunt chipuri în fața cărora nu putem decât să ne plecăm capul și să ne făgăduim că le vom purta vie amintirea, tocmai pentru ca povestea lor să nu devină povestea celor de mâine.
Unul dintre acești oameni a fost Constantin Rodas, neprihănitul supraviețuitor al cumplitei reeducări de la Pitești”[1].
În ziua de praznic a Maicii Domnului, de Intrarea ei în biserică (21 noiembrie 2020), în vreme ce la mănăstirea Petru-Vodă se făcea pomenirea de 14 ani de la trecerea la Domnul a părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa, la Aiud pășea triumfător în veșnicie „de mână cu Maica Domnului”, surâzătorul Tache Rodas, neînvinsul mărturisitor al temnițelor comuniste.
Originar din Drăgănești, județul Prahova, Constantin Rodas a văzut lumina zilei la 14 noiembrie 1924, fiind fiul lui Hrisostomos și al Ioanei Rodas. Tatăl, grec de origine, a rămas în România până la emiterea Decretului de repatriere a cetățenilor greci care trecuseră prin închisorile comuniste și va muri în Grecia, nemaiapucând să-și vadă fiul, rămas să pătimească în iadul gulagului românesc.
Puterea nebănuită de a răbda cu sufletul senin supliciile detenției, Constantin Rodas o va regăsi atât în mijlocirea Maicii Domnului, cât și în moștenirea de har primită de la unchiul său, mitropolitul Hrisostom de Smirna, trecut în rândul sfinților în calendarul Bisericii Greciei, după cum ne mărturisește Tache Rodas însuși: „În toată perioada pușcăriei am știut că Maica Domnului și rugăciunile unchiului meu sfânt m-au ajutat să rezist, să nu cedez torturilor și reeducării. În chinurile cele mai mari simțeam înlăuntrul meu o forță, o bucurie care mă întăreau și nu simțeam nimic când eram bătut. Mitropolitul Hrisostom de Smirna este fratele bunicului meu și a fost martirizat de către turci în chinuri inimaginabile și apoi trupul batjocorit în mijlocul mulțimii. Eu sunt jumătate grec, jumătate român, tatăl grec și mama româncă, dar eu întotdeauna am trăit și am simțit românește și nu m-am dezis niciodată de crezul meu românesc și de credința ortodoxă”[2]. În lunga detenție pe care o va ispăși cu o maiestuoasă demnitate, va pecetlui chiar cu sângele său această mărturisire de credință.
Anii copilăriei și ai adolescenței și-i va petrece la Ploiești unde va urma cursurile Școlii Comerciale „Spiru Haret”, lucrând după absolvire ca funcționar contabil. Read more
CUVIOSUL GHERONTIE DE LA TISMANA, FERICITUL NEBUN AL LUI HRISTOS
CUVIOSUL GHERONTIE DE LA TISMANA, FERICITUL NEBUN AL LUI HRISTOS 
Motto: „Cela ce întru prea multă tânguire înaintea Ta m-am aruncat, Doamne, și iară-Ți mărturisesc Ție al meu păcat. Milostivește-te spre mine și nu mă da nicidecum celui vrăjmaș spre vânat, ci la calea mântuirii să fiu ridicat! Amin” (Cuv. Gherontie)
PEREGRIN PE CALEA NEBUNIEI PENTRU HRISTOS
„Ori de câte ori zăbovește în memoria inimii mele frumosul nebun pentru Hristos, Cuviosul Gherontie, așa cum îl alintam, instantaneu se naște un gând puternic în mintea mea: era omul care prin tot ceea ce făptuia sau glăsuia, te trimitea, în mod direct și fără ocolișuri înspre pocăință. De fapt, era un har care, într-un fel, se transmuta și în sufletul celui care se afla în proximitatea sa” (P.S. Ignatie al Hușilor).
Despre oamenii plini de sfințenie este greu să vorbești sau să scrii, așa cum a-i înțelege pe nebunii lui Hristos nu îi este dat oricui, deși „normalitatea Evangheliei este în mijlocul nebuniei lumii acesteia”[1]. În toate timpurile și locurile, adevărul lui Hristos a trecut drept rătăcire pentru înțelepciunea acestei lumi, iar cei aleși să poarte crucea nebuniei pentru dragostea de Dumnezeu nu s-au încadrat niciodată în șabloanele logicii omenești obișnuite, pentru că au ales să sfideze cu sfântă nepăsare ipocrizia omenească și litera moartă.
Însuși corifeul apostolilor, Sf. Ap. Pavel a primit eticheta de nebun din partea mai-marelui lumii din vremea sa, împăratul Festus: „Și acestea grăind el, întru apărarea sa, i-a zis Festus cu glas mare: «Pavele, ești nebun! Învățătura ta cea multă te duce la nebunie». Iar Pavel a zis: «Nu sunt nebun, prea puternice Festus, ci grăiesc cuvintele adevărului și ale înțelepciunii»” (Fp. Ap. 26, 24:25).
Nebunia pentru Hristos este un har de care puțini au parte pentru că el presupune asumarea totală a crucii lui Hristos și lepădare desăvârșită de sine. Cei mai mulți dintre noi ne încântăm de părerea bună pe care o au cei din jur despre noi și nu putem concepe să ajungem ca „gunoiul lumii, lepădătura tuturor” (I Cor. 4:13), deși nu pregetăm să-I cerem lui Hristos să ne povățuiască pe calea smereniei adevărate. Nebunii pentru Hristos au ales necinstea în locul slavei, împlinind în viața lor cuvintele Sf. Ap. Pavel: „Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm” (I Cor. 4, 10-13). „Cuviosul Gherontie a suferit de bunăvoie, în modul cel mai conștient, pentru păcatele semenilor, ale noastre, ale tuturor. S-a rugat cum puțini se roagă, a postit cum puțini o fac, a acceptat să nu aibă un loc al său unde să-și plece capul, ci să peregrineze toată viața, îmbrăcat simplu și cu rugăciunea în inimă. El, de care lumea nu era vrednică (cf. Evrei 11:38) a trăit printre noi, ascunzându-și virtutea sub haina smereniei și a nebuniei, fugind de laudele oamenilor ca să nu-și piardă harul!” (Î.P.S. Serafim Joantă).
Despre viața Cuviosului Gherontie nu se știu prea multe amănunte. Pr. Dorin și presb. Monica Opriș, care i-au fost mulți ani în preajmă și care au adunat în trei volume mărturiile celor care l-au cunoscut îndeaproape, consemnează: „Despre viaţa lui vorbea foarte puţin, cel mai adesea la insistenţele noastre, pentru că nu considera importante detaliile privind etapele devenirii sale. Atunci când totuşi accepta să ne vorbească despre sine, punea drumul vieţii sale în seama iubirii şi Providenţei Divine şi era recunoscător lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care l-a primit şi l-a simţit permanent. Nu uita să mulţumească «Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Preasfintei Treimi», pentru că l-a ţinut în viaţă «până la bătrâneţe» şi pentru că i-a dat sănătate, pentru că «sănătatea-i bogătate!», cum zicea el mereu”[2]. Read more
Interviu cu Părintele Crăciun Opre: Înţelepciunea este măsura în care Îl primim pe Hristos să locuiască în noi
Cuvinte pentru viaţa duhovnicească
De vorbă cu Părintele Oprea Crăciun de la Hunedoara
Sărut mâna, Părinte? Sănătos?
Mulțumim lui Dumnezeu că mă ajută să mă smeresc. Dacă vreau să mă mândresc, mă doare spatele.
Dar cică ar trebui să mă mângâi că s-a dat o lege acum, ca toţi cei ce au suferit în timpul comunismului, să primească despăgubiri pentru pierderile, pentru suferinţa lor de acolo. Şi nu numai ei ci şi soţiile, copiii şi nepoţii. Dar şi asta poate fi o politică. Şi s-au lăudat că îmi trimit ei, că am fost cu ei în lot, cu cei de la Arad, şi că îmi trimit ei hârtiile şi că angajează ei un jurist să-mi susţină cazul. Însă în ce mă priveşte pe mine, nu îmi trebuie niciun ajutor. După legea aceea din ’91, s-a organizat imediat Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici. Eu însă nu am înaintat nicio cerere, până când m-or „silit” ăştia din Hunedoara, prin ’93. Dar eu n-am nevoie de despăgubiri de felul acesta. Puteţi să mă pârâţi…(râde).
Prin ’49 am căpătat în închisoare o pneumonie şi pe care nu am avut cum să o tratez. Şi am rămas cu o bronşită astmatică până acum. Mă tratez de o bucată de vreme cu frunze de varză. Şi am început să tuşesc mai puţin, dar până acum doi ani, tuşeam câte 10-15 minute, până când eliminam. Şi spatele tot cu nişte legături de plante am început să îl tratez. Am localizată o ruptură de fibre musculare. Cum le-am făcut? Lucram la Canal, spre Mamaia. Acolo trebuia să încarci un vagon, fiecare, singur. Dacă nu voiai, numai Dumnezeu ştie ce păţeai. Pământul era argilos, era foarte gras. Eram foarte „gras” pe atunci şi, aruncând pământul pe care-l săpam cu hârleţul, se ţinea de hârleţ; se desprindea greu. Şi, aruncând aşa, se desprindeau aici fibrele musculare de sub omoplatul stâng. Nu mă puteam îmbrăca. Cămaşa o ţinea numai un macedonean, s-o iau în spate. N-am mai putut. Timp de o lună, m-a pus la uns de vagonet, căci numai cu o mână puteam lucra; toţi vagoneţii de la toate garniturile… Tot acolo am mai făcut o infecţie la un picior. M-a operat un medic de-al nostru, deţinut, infirmeria era vizavi de brigada noastră. Dar nu am fost scutit de muncă decât în ziua în care m-am operat. Mergeam în cârje, la săpat pentru calea ferată. Şi trebuia să-ţi faci norma, şi dacă erai într-un picior. Tata m-a văzut în cârje, venise fără autorizaţie, că nu i-au dat autorizaţie să poată veni aici, la baracă. Şi s-a întors acasă şi aşa a fost de „bucuros” că m-a văzut, încât, după vreo două săptămâni a murit. Mama mea a murit curând după ce m-au condamnat, dar ea nu a ştiut că mai trăiesc.
Şi părintele Justin la fel a păţit.
Eu sunt mic pe lângă Părintele Justin. Dar Mântuitorul i-a răsplătit suferinţa şi i-a dat şi lui darul de a alina suferinţele oamenilor, că nu degeaba vin la uşa lui atâţia călugări, maici şi mireni. Şi încerc şi eu să îl imit pe Părintele Justin şi să nu închid uşa nimănui care vine la mine. Am observat că dacă intră cineva în crâşmă, crâşmarul nu-l dă afară. Apoi eu să-i dau? Deşi câteodată oamenii intră în crâşmă şi cu treburi duhovniceşti. Poate aţi citit întâmplarea aceea cu un călugăr care era foarte frământat de următoarea întrebare: De ce unii mor tineri, alţii bătrâni, alţii se chinuiesc şi nu mai mor? Ştiţi pilda cu un beţiv care intra în rai şi un şuştăr, rămas afară, în iad?
Zice că tot la şase secunde moare câte unul pe glob. Şi-i coadă la uşa raiului. Petru ştie şi omul şi starea lui sufletească. Şi în şirul celor ce mergeau spre uşa raiului, apare un om care se cam legăna. Şi avea nasul roşu şi obrazul vânăt. Şi călca când în stânga, când în dreapta, aluneca. Când se apropie, Sf. Petru suceşte cheia din uşă. Dacă vine acesta în rai, ce mă fac, că acesta-i beţiv? Şi beţivii n-au loc în rai ca şi tâlharii şi ca hulitorii. Şi când ajunge în dreptul uşii, i se porunceşte lui Petru: La dreapta cu acesta. Sfântul îşi face o cruce mare: Mă, m-am mai păcălit o dată. În rândul celor ce veneau, observă şi pe unul care a fost cizmar, cârpaci. Avea vreo 35 de ani şi de la 15 ani era bolnav de tuberculoză. Pe atunci nu erau medicamente de tuberculoză. Căsătorit, cu vreo 3-4 copii, trăia din munca lui. Atâţia ani de suferinţă, de tuse şi de muncă… se gândeşte Petru: Hai să-i deschid uşa la acesta. Şi întredeschide uşa raiului. Când ajunge în dreptul uşii, aude: La stânga cu acesta! Nu se potrivea cu socotelile lui. Nu se poate! Întreabă: Doamne, s-au schimbat rânduielile? De ce, Petre? Păi, beţivii, desfrânaţii şi alţi împătimiţi nu intră în rai. Şi pe acela cu nasul roşu şi obrazul vânăt mi-ai spus să-l dau în dreapta, iar pe acesta, care a suferit o viaţă întreagă, îl trimiţi la stânga. Nu-i destul cât a suferit? „Petre, uite cum stau lucrurile: acela care intră în dreapta, o dată nu mi-o spus o vorbă de ocară. De câte ori ridica paharul, zicea: Dea Dumnezeu sănătate, pace în lume. Acesta, de câte ori scăpa ciocanul pe degete, ridica şi degetul către cer cu multe înjurături la adresa Mea”. Şi se lămuri Sf. Petru. Şi de atunci a rămas vorba asta: Uite, cu gura poţi câştiga şi raiul şi iadul. Şi dacă vrei să-ţi fie primite rugăciunile cu plăcere, să ai grijă de ce scoţi din gură.
Părinte, cum e de luptat cu forma falsei smerenii, pentru că este mai greu? Când e mândrie făţişă, măcar ştii…
Dacă mă păcăleşte satana, mă face el să mă văd sfânt.
Dar când suntem cu totul neputincioşi, la limita deznădejdii, nu tot din mândrie vine?
Nu, nu întotdeauna. Dacă o zic cu sinceritate şi-mi dau seama că nu pot fără El să realizez ceva, atunci sunt sincer. Dar când mi se pare că nu mai sunt bun de nimic şi-mi vin gânduri de sinucidere, atunci e o problemă mare. Acolo călăuzeşte cel rău, al deznădejdii. Am lucrat la traducerea cărţii „Spre Tabor” de Părintele Ilarion Felea şi aceste virtuţi teologice – credinţa, nădejdea şi dragostea – trebuie bine analizate şi sunt chiar analizate în volumul III, dar trebuie urmărite pas cu pas şi împlinite. Dumnezeu ascultă de multe ori pe omul smerit. Neputinţa mă învaţă să nu mă încred în cine ştie ce lucrez sau fac. Dacă fac ceva, o fac ca o datorie şi ca pe o poruncă.
Dar gândul că putem fi mai curaţi?
Aia e altceva… nu mă curăţ eu repede de patima desfrânării. Aia e cu multă muncă şi efort. De aceea din volumul II al cărţii „Spre Tabor” învăţăm încet, încet cum să ne curăţim, dar trebuie citit nu doar o dată, … să traducă în viaţa personală conştiinţa misiunii pe care o are orice creştin, din clipa botezului, de a cunoaşte şi de a mărturisi pe Hristos. Să aducă toate îndemnurile şi toate învăţăturile Mântuitorului, în viaţa personală. Iar cine se sileşte să facă aşa ceva, niciodată nu se poate considera împlinit şi tratează lucrurile cu seriozitate, convins de ceea ce spune dar analizând lucrurile la justa lor valoare pentru alţii, dar şi pentru sine, cu smerenie. Şi aşa era şi părintele Stăniloae, dar şi părintele Arsenie. Părintele Arsenie avea un dar deosebit. Era un vizionar, era un om deosebit. Cunoştea omul de departe ce are în suflet, dacă e bun de ceva, dacă e bun de bob de grâu sau e bun de gunoi. Şi gunoiul e bun pentru că fără gunoi nu se face grâul. Read more
Părintele Proclu: „Duhul Sfânt se lasă simțit pe măsura smereniei”
Eu sunt numai călugăr, dar nu-s complet călugăr. A venit cineva, un părinte, de la o mănăstire și a zis să-i trimit două cuvinte. Cum să-i trimit două cuvinte? Că eu nu am pocăință, că celor care au pocăință, Duhul Sfânt le dă cuvânt. Și i-am spus așa, după felul meu, că atunci când îmi păzesc mintea, mă cheamă monahul Proclu și când nu-mi păzesc mintea, mă cheamă porc fără șoric de porc. Știi de ce? Pentru că am observat că are mare însemnătate a birui gândurile. M-am dus la un părinte foarte sporit care a plecat la veșnicie. Și a spus așa: că dacă vreau să mă fac călugăr – că eram tânăr pe timpul acela, când a plecat la veșnicie – să trăiesc nebăgat în seamă și de cei mari și de cei mici, și că nu am voie să mă supăr nici pe cei mari, dar nici pe cei mici, ca să pot căpăta smerenia.
Viața mea a fost așa: un dâmb și o vale. Dacă mă prinde moartea pe vale, mă ia diavolul la iad și dacă mă prinde pe dâmb, poate mila lui Dumnezeu se va înturna asupra mea. Dâmbul e mai sus de lume. Și are mare însemnătate. Cât timp eu sunt luptat de cele cinci simțuri, diavolul mă are în mână. Atunci se supără diavolul, când vede că eu nu mai vreau să ascult de cele cinci simțuri.
Am observat, ca să capăt rugăciunea lui Iisus trebuie să ajung la ținta asta de a nu fi pătimaș cu mintea, dar nici cu trupul și trebuie să pun în minte că toată lumea e mai bună și că eu sunt cel mai păcătos și nevrednic, să mă simt vinovat în fața lui Dumnezeu, că altă cale nu-i decât smerenia. Cine vrea să capete rugăciunea lui Iisus, acela poate, care are povățuitor pentru rugăciunea inimii. Și cine a simțit putere sfântă, nu mai este întristat pentru că are mare însemnătate cine are smerenie și dorește să trăiască nebăgat în seamă. Are mare însemnătate a birui răutatea, a învăța să iertăm. Dar eu fericesc pe toți care au duhovnic și se duc la mărturisit, la Sfântul Maslu. Și ce să vezi? Toți diavolii au ieșit din iad. Unde aud că sunt creștini, dau năvală asupra lor. Dacă vom avea smerenie, Duhul Sfânt ne ajută și va izgoni acele duhuri, că puterea diavolească este îngrădită de puterea lui Dumnezeu. Pe măsură ce ne smerim, vine în ajutor Duhul Sfânt. Vrea Duhul Sfânt să ducă în rai sufletele creștinilor cu aceste virtuți: smerenia și mila de aproapele.
Unele persoane vin la mine și mă fericesc. Eu le spun așa: nu are valoare lauda lor, când conștiința mea mă mustră. Când vine cineva la mine, eu le spun așa: „Îi fericesc pe cei care doresc să adoarmă din rugăciune”, că dacă eu adorm cu mintea în altă parte nu mai are valoare. Au venit la mine mai multe persoane și au spus că-s foarte slabe în credință. Și ca să nu mai fim slabi în credință, mult ajută dacă lăsăm lucrurile veacului acestuia și căutăm pocăința. Pe măsură ce mă smeresc și caut să adorm din rugăciune, atunci ne ajută Duhul Sfânt și Duhul Sfânt se lasă simțit pe măsura smereniei. Pe măsura smereniei vom reuși, dar pentru a căpăta rugăciunea lui Iisus, trebuie să luptăm contra plăcerilor care ne despart de Dumnezeu. Se poate să aibă cineva mângâieri duhovnicești cât de multe, dar nu trebuie să ne rezemăm pe bucurii duhovnicești, nici pe acestea trupești. Îi totul, cum m-a prins moartea, că diavolul, spunea chiar și Părintele Cleopa, nu se sperie de început, se teme de sfârșit. Am observat că Sfinții Părinți așa au putut lupta contra duhurilor. Ei se păzeau de cele mici. Și dacă mă păzesc de cele mici, scap de celelalte mari. Asta e treaba.
Când mă duceam pe la Părintele Paisie Olaru și îi spuneam – eram tânăr pe timpul acela – îi spuneam ispitele și el îmi spunea așa: „Apoi, așa cap, așa căciulă”. Așa și eu. Amu așa sunt și aceștia care conduc Biserica. Că trebuiau să ajute mai mult pe călugări și pe toți care duc viață de pocăință și atunci, pe măsură ce biruiau firea puteau să fie ajutați de Duhul Sfânt. Dar amu, fiindcă au făcut atâtea mănăstiri, mai mult sunt niște ingineri, contabili. Și până la urmă, cam așa trebuia ca să-i binecuvinteze pe părinți ca pe duhovnici buni. Și i-a binecuvântat Preasfințitul, ca niște buni gospodari. Dar poate de acum vor pune început bun, că au gătit bisericile de făcut.
Dar eu trebuie să-mi plâng păcatele mele și să mă rog ca Duhul Sfânt să-i trezească pentru pocăință. Și eu ce am făcut? M-am dus anii ăștia din urmă la niște părinți care făceau biserici și le-am spus așa: „Am să mă duc la o mănăstire să dau un pomelnic ca să se roage pentru mine și pentru neamurile noastre, dar unde nu este construcție”. Unde nu-i construcție, să dau un pomelnic, că acolo știu că se roagă. Că uite cum e, dacă ai de construit, mintea nu mai este la Iisus. Asta este.
A spus un sfânt părinte, cine nu poate birui plăcerile, îi primejdie mare și Duhul Sfânt așa mă ajută dacă am smerenie. Și cât pot, să doresc mântuirea tuturora și să mă văd mai mic și mai nevrednic, să mă simt dator în fața tuturor și în fața lui Dumnezeu că nu am făcut ce trebuie. Read more
SF. NICHIFOR LEPROSUL MULTPĂTIMITORUL, TĂMĂDUITORUL DE BOLI INCURABILE
COPILĂRIA ZBUCIUMATĂ ȘI CELE DINTÂI SEMNE ALE LEPREI
„Durerea și stricăciunea cea trupească nesocotind, ca un înger către ceruri te-ai avântat, cinstite Nichifor, nestrămutat sprijinitorul leproșilor. Și ca o biserică de Dumnezeu luminată, luminat-a credincioșilor întru pătimire trupul tău” (Condacul Sf. Nichifor Leprosul).
Grabnic ajutător în boli și mângâietor al celor deznădăjduiți, Sf. Nichifor Leprosul a devenit în zilele noastre și ocrotitorul celor încercați de noul virus COVID-19. Mâhnită de starea de frică în care oamenii s-au adâncit din pricina acestei boli, o credincioasă din Bulgaria a făcut cunoscută „întâlnirea” ei cu Sf. Nichifor: „Am fost foarte nerăbdătoare și deranjată în săptămânile anterioare de tot ceea ce se auzea în mass-media, dar m-am simțit mângâiată, mai ales când am aflat că Sfântul Nichifor a apărut unui bărbat din Grecia pentru a inspira curaj și dorința de a ajuta oamenii împotriva acestui rău. Întrucât până în acest moment nu aveam prea multe informații despre viața lui, un acatist sau rugăciuni, am fost mângâiată de puținul pe care îl știam deja și mi-am spus că sfântul ne va ajuta. Am crezut că va fi cu noi, m-am simțit aproape de el. Am plâns toată noaptea, m-am rugat la el, m-am gândit la ce se întâmplă în lume și la numărul persoanelor infectate care crește în fiecare zi în Bulgaria. La ora 4 noaptea am adormit. În visul meu l-am văzut pe sfânt. L-am recunoscut imediat. L-am văzut în mantia neagră, ridicându-se în picioare și ținând o cruce aurie în mâna dreaptă. Sfântul a îndemnat creștinii să se roage, să se pregătească pentru Sfânta Împărtășanie și să se împărtășească.
De asemenea i-a indicat persoanei o plantă care îl poate ajuta să se întărească trupește și anume cimbrul. A îndemnat ca bisericile să rămână deschise. Apoi s-a înălțat la cer și cu crucea de aur în mână a binecuvântat de sus. De pe cruce o lumină a coborât și a luminat întreaga țară. Ultimul lucru pe care l-a spus a fost: «Va trece!»”[1].
„Pe acest vas strălucitor al harului și luceafăr luminos al tuturor bunelor-făptuiri și mai cu seamă al răbdării, pe acest înger pământesc și om ceresc”, l-a pus în lumină părintele Simon Aghioritul care l-a cunoscut îndeaproape pe ucenicul credincios al Sf. Nichifor Leprosul, pe părintele Evmenie Saridakis[2]. Venit pe lume în binecuvântata insulă a Cretei, în anul 1890 și botezat cu numele marelui ierarh făcător de minuni al Mirelor Lichiei, Nicolae Tzanakakis a fost rodul unei familii de oameni simpli și evlavioși, Ioannis și Glicheria (mama avusese bucuria de a se închina la Sfintele Locuri) din satul Sirikari, regiunea Hania.
Rămas orfan de ambii părinți din fragedă pruncie, văduvit de dragostea și de ocrotirea căminului părintesc, Nicolae va fi crescut de bunicul său, Ioannis Tzanakakis. Va învăța să scrie și să citea scă la școala primară din satul natal, aflat sub ocrotirea a trei biserici: Adormirea Maicii Domnului, Sf. Arh. Mihail și Gavriil și Sf. Efrem, iar la vârsta de 13 ani va fi trimis de către bunicul lui, să învețe meseria de frizer în Hania. În timpul uceniciei sale, îi vor apare pe piele și primele semne vizibile ale leprei. Read more