CONSTANTIN BRÂNCOVEANU – BASARABA –

Erou martir al Unităţii şi Independenţei naţionale

Crima politică din 1714[1]

de conf. univ. dr. G.D.Iscru

Context istoric

Biruind din nou opoziţia pământeană/naţională antigreco-levantină, avându-i în frunte pe Cantacuzini, dintre care unul, cel mai energic şi mai răzbătător, oarecum contradictoriu, Şerban, a ajuns Domn (1678-1688), altfel s-au „pus la cale” problemele Ţării Româneşti. A scris Ion Neculce despre Şerban Cantacuzino că gândea „să fie el împărat”[2] (al unui Bizanţ renăscut, n.n.) iar Nicolae Iorga a interpretat pe cei doi „ţ” de pe sigiliu că ar însemna „Ţar Ţarigradscoi” – ceea ce n-ar fi exclus, ca vis himeric; a fost Şerban-Vodă o fire temperamentală, dar actele lui politice nu-l arată ca pe un dezechilibrat şi hrănitor de himere. Reţinem însă, la el, o soluţie de unire cu Moldova, dar nu inadecvată momentului, ca odinioară la Vasile Lupu, ci prin metode mai „combinate”, mai „turco-bizantine”, printr-o „alianţă” dinastică. A nutrit, el şi boierii pe care se sprijinea, speranţa eliberării de sub turci şi de aceea i-a fost, discret, de folos regelui Jan Sobiesky la despresurarea Vienei (1683), dar a înţeles bine politica expansionistă a Habsburgilor şi a căutat să evite căderea ţării sale sub „suzeranitatea” lor. Şi numai sub presiunea forţelor imperiale, pătrunse în ţară, a trimis o delegaţie la Viena pentru a încheia un Tratat, dar instrucţiunile date delegaţiei – un program politic veritabil! – erau astfel formulate încât nu puteau fi acceptate de un imperiu acum eliberat de pericolul otoman. Tratativele puteau să dureze – şi se mai câştiga timp! Or, Habsburgii, în euforia victoriei, dornici s-o valorifice din plin, erau foarte grăbiţi. Reţinem, între altele, că Şerban dorea să fie şi în Moldova Domn Cantacuzin – dar, desigur, nu un depravat ca vărul său, Dumitraşcu, pe care n-a ezitat să-l înlocuiască! – ceea ce, fireşte, „nemţii cei mari” au respins, cum consemnează, neprieten, anonimul brâncovenesc. În Domnia lui s-a reluat renaşterea culturală. Dacă ar fi numai traducerea şi tipărirea Bibliei – un unic instrument de credinţă şi de limbă în sprijinul unităţii Neamului! –, încă ar fi suficient! În Ardeal a reuşit să impună pe mitropolitul Sava Brancovici, fratele prietenului său, Gheorghe Brancovici şi a sprijinit ortodoxia împotriva presiunii calvine. Erau gânduri, materializate prin acte politice, fireşti la un Domn român, pentru Neamul său întreg în care familia sa de greci, puternic „împământeniţi”, se integrase.

Pregătirea înaltei trădări de către Cantacuzini şi Dimitrie Cantemir

A stârnit şi adversităţi, chiar la fraţii săi, iar la ceilalţi  boieri ai „partidei”  naţionale poate şi suspiciuni, prin orgolii nedisimulate ce puteau evolua în mai rău – şi de aici preferinţa, în 1688, ca Domn, pentru echilibratul şi înţeleptul, mare logofăt, Constantin Brâncoveanu; şi el un Cantacuzin, dar numai „pe jumătate” (după mamă). Pe direcţia ideii care ne preocupă în acest subcapitol – ideea unităţii politice –, întristătoare va rămâne în veci, cum ar spune un istoric al epocii, disputa politică şi neprietenia lui Constantin Brâncoveanu (cu boierii pe care el se sprijinea) cu familia Cantemireştilor moldoveni, în principal cu Dimitrie Cantemir. Parcă regizată de cineva anume, neprieten al Neamului românesc!

Era prea benefică pentru ţară şi pentru întregul Neam, ba chiar şi pentru întregul Orient creştin, Domnia lui Constantin Brâncoveanu – şi forţele ostile, concertate sau nu, i-au găsit „antidotul”. Iar prinţul culturii româneşti din etapa renaşterii naţionale, Dimitrie Cantemir, cu planurile lui croite „din cuţite şi pahară” (cum spunea Eminescu), a „jucat” pe o asemenea „carte”, deloc potrivită momentului. Au venit apoi Cantacuzinii, cei atât de integraţi până atunci în viaţa şi speranţele ţării, şi au dat „lovitura de graţie”, din interior. Turcilor le-a rămas doar să culeagă „roadele”. Read more