Să nu mai avem participarea aceasta rece la durerile celor din jur![1]

Nu e de ajuns ca Biserica să facă cele şapte laude şi o liturghie. Ea trebuie să se implice în educarea poporului, să construiască şcoli, grădiniţe, cămine care sunt principalele elemente de formare şi menţinere a poporului nostru. Şi Dostoievski spune că mănăstirile trebuie să fie şcoala de formare a mojicului. Din păcate există o lipsă de unitate şi în monahism în ceea ce priveşte lupta de apărare a vieţii spirituale. Nici monahul nu mai are lumina îngerului, nici creştinul lumina călugărului. Viaţa noastră ortodoxă s-a depărtat de practica şi de nevoile creştinului.

Acum câţiva ani eram într-un spital, într-un salon unde erau şi câţiva catolici. În două săptămâni, preotul catolic a venit de vreo şase ori, i-a spovedit, i-a împărtăşit – şi asta era pe vremea lui Ceauşescu. Majoritatea bolnavilor din salon erau ortodocşi şi n-am văzut niciun preot ortodox să se apropie, să se intereseze de evoluţia acelor credincioşi. Noi recomandăm viaţă creştină şi trăim cu teorie foarte multă, dar practic, preotul nu este în mijlocul lipsurilor credincioşilor. Preotul nu trebuie să ia doar bănuţul, mai mult trebuie să dea decât să ia. Să iei de la doi, trei şi să dai la al patrulea aflat în nevoie, să te implici în viaţa lor. Să nu mai avem participarea aceasta rece la durerile celor din jur! Unitatea noastră constă în dragostea pe care o manifestăm în suferinţa acestui popor. Read more