TÂNĂRUL DOMN ȘI MOȘTENIREA DE CREDINȚĂ A CRAIOVEȘTILOR

În coroana de nestemate care a luminat fruntea neamului românesc în vremurile tulburi ale expansiunii Imperiului otoman, binecredinciosul voievod Neagoe Basarab a strălucit prin viața lui sfântă asemenea unui diamant. Venit pe lume în ultimul sfert al veacului al XV-lea, probabil în anul 1481 sau 1482, Neagoe, fiul domnitorului Basarab cel Tânăr – cel ucis de boieri la Glogova – și al Neagăi din Hotăreni, descindea din neamul lui Mircea cel Mare și avea să moștenească vitejia înaintașilor săi care ridicaseră cu preț de sânge scut de apărare la Dunăre împotriva năvălării otomane. După moartea silnică a tatălui, Neagoe va fi luat în grija puternicei familii a boierilor Craiovești, fiind crescut în casa marelui vornic Pârvu Craiovescu, alături de cei doi frați, Preda, viitorul ban al Craiovei și Pârvu, și de două surori, Vlădaia și Marga, copiii Neagăi cu vornicul Pârvu. Înzestrat de Dumnezeu cu o mare râvnă pentru învățătură, copilul Neagoe va primi atât o educație cărturească aleasă, deprinzând limbile greacă, slavonă și latină, cât și militară, iscusindu-se în mânuirea armelor așa cum îi cereau îndatoririle rangului domnesc pe care îl purta. Primul dascăl al viitorului domnitor și părinte duhovnicesc va fi starețul Macarie de la Mănăstirea Bistrița olteană, ctitorită de banul Barbu și de frații săi, în anul 1485 pentru a odihni moaștele Sf. Grigorie Decapolitul, iar pe marele Ștefan al Moldovei îl va avea ca model emblematic de voievod ca cel ce îi luminase cu faima lui întreaga copilărie și adolescență.

Neagoe avea 23 de ani pe când părintele Moldovei a fost așezat în mormântul de la Putna, iar neamul românesc întreg s-a cutremurat, văzând cum s-a plecat spre pământ stejarul ce străjuia spre toate zările ca umbra amenințătoare a semilunii să nu se întindă și asupra crucii. Așezate ca o enclavă într-o Europă îngenuncheată de osmanlâi, Țările Române se zbăteau să-și mențină independența câștigată cu râuri de sânge printr-o politică nouă: aceea de a dăinui în împrejurări grele, când în orice moment avalanșa otomană se putea prăvăli, nestăvilită de nimeni. Tânărului „os domnesc”, Neagoe, avea să i se încredințeze o misiune grea. Libertatea de exercitare a legii proprii și a credinței care garanta înflorirea nestânjenită a culturii, trebuia apărată cu orice preț. Creștinii robiți din întreaga Europă priveau către aceste oaze ale libertății, așteptând să fie întăriți pe temeliile credinței și ale nădejdii în Dumnezeu. De la nordul Dunării plecau danii și odoare sfinte către mănăstirile din Sf. Munte Athos și către creștinii din Balcani și Orient aflați în robia turcilor. Era nevoie ca lumina Crucii să biruiască întunericul păgânilor și să ocrotească creștinătatea de stingerea sufletească ce deschidea calea pieirii fizice. Zidirea de locașuri sfinte era războiul nevăzut pe care Ortodoxia îl mai putea duce cu semiluna, într-o vreme în care marii basilei ai Europei se temeau să mai scoată sabia din teacă. La sud de Dunăre nu mai era îngăduit să se ridice biserici peste care să nu poată privi un turc călare. Ele trebuiau îngropate în pământ până la înălțimea turcului aflat în șa. Creștinii trebuiau să intre în pământ ei înșiși, în fața stăpânului păgân. Tocmai de aceea cu fiecare biserică ce-și înălța turlele întărite, românii sfidau această lege din imperiu și dovedeau că legea și-o fac singuri! Boierii Craiovești au fost printre cei care au înțeles mersul vremurilor, zidind biserici și ajutând mănăstirile din Athos după pilda marilor domnitori. Hrisovul încredințat în anul 1501, Mănăstirii athonite Sf. Ap. Pavel, îi menționează ca principali ctitori pe frații Craiovești și pe tânărul lor nepot, postelnicul Neagoe.

POSTELNIC ÎN SFATUL ȚĂRII

În cetatea de scaun a Târgoviștei domnea pe atunci Radu cel Mare, fiul lui Vlad Călugărul (1482-1495), care învățase să nu mai înfrunte uraganul otoman contând pe ajutorul creștinătății apusene care era iluzoriu, ci să dăinuie în cetatea credinței, prin afirmarea forței creatoare a neamului în ctitorii care învingeau mărginirea timpului, înfiripând coloana vertebrală a rezistenței noastre. Măreața biserică a Mănăstirii Dealu, pe care Radu cel Mare o ridicase în inima Țării Românești, sfida legile Imperiului otoman, iar înălțarea ei valora aproape cât o bătălie câștigată pe câmpul de luptă. Vreme de opt ani (1501-1509), domnitorul îl va ține aproape pe tânărul postelnic Neagoe care răspundea de paza odăii domnești, primind și prezentând domnitorului pe soli și traducând spusele lor. Poate că în ceasurile de răgaz, Radu cel Mare îi vorbise junelui principe despre comorile de artă pe care le descoperise în apusul Europei și totodată îl încredința că în fața cumplitului iureș al Imperiului islamic, antichitatea greco-romană și umanismul renascentist nu puteau sta drept stavile. Doar tăria de granit a credinței strămoșești mai putea dăinui în calea tăvălugului păgân. Biserica devenea mai mult ca oricând cetatea sufletului neamului și mărturisitoarea luptei sale pentru înveșnicire.

ȚARA ROMÂNEASCĂ, ÎN LUMINA BIZANȚULUI CU PATRIARHUL NIFON

O Biserică întărită și bine chivernisită echivala pe atunci cu o armată puternică. Voievodul Ștefan cel Mare al Moldovei intuise acest adevăr de când își luase ocrotitori ai oștirii pe Sfinții Gheorghe și Dimitrie. În Țara Românească, Radu cel Mare îi urmează exemplul cerând sultanului permisiunea de a-l aduce în țară în anul 1503 pe cel mai mare luptător pentru credință și rezistență creștină din câți urcaseră pe tronul Patriarhiei ecumenice după căderea Constantinopolului, pe patriarhul Nifon al II-lea. Răscumpărat cu aurul curții domnești de la Târgoviște, după ce fusese exilat a doua oară la Adrianopole pentru intransigența cu care își apăra principiile de viață morală, patriarhul Nifon acceptă să urce pe scaunul Mitropoliei Ungrovlahiei, fiind cinstit ca un împreună conducător al țării. Pentru întâia oară, un fost patriarh ecumenic devine, grație împrejurărilor istorice incerte, întâi-stătătorul Bisericii din Țara Românească, aducând cu sine moștenirea duhovnicească a tradiției Bizanțului, precum și dorința Bisericii ecumenice de a salva și de a continua această tradiție. Prezența patriarhului ecumenic, fie el și în postura de patriarh „în retragere”, alături de domnul Țării Românești, amintea de guvernarea de odinioară a Imperiului creștin, când alături de bazileu se afla patriarhul. Radu cel Mare devenea în felul acesta un nou „bazileu”, iar Țara Românească se înfățișa ca un pământ ocrotit de Dumnezeu, spre care creștinătatea robită privea ca la un liman al izbăvirii. „Fostul Patriarh ecumenic este cea dintâi mare personalitate a lumii creștine, supuse imperiului care descoperă noua funcție a pământului românesc: de citadelă necucerită a dreptei credințe și a civilizației creștine din Europa sud-estică și din Orientul apropiat. Pe urmele lui Nifon vor păși, timp de secole, numeroși alți mari ierarhi, cărturari, oameni politici din lumea creștină supusă. Pentru toți, pământul românesc va apărea așa cum pentru prima oară îi apăruse lui Nifon: placa turnantă a rezistenței creștine, rezistență ce se putea transforma, la un ceas hotărât de Dumnezeu, în ridicarea armată pentru așezarea crucii pe Sfânta Sofia. Eroul acelei ridicări avea să apară abia la sfârșitul secolului și va fi Mihai Viteazul. Dar pregătirea lui începe acum” (Arhim. Ciprian). Cu siguranță că în cei doi ani cât a cârmuit Mitropolia Ungrovlahiei, patriarhul Nifon a găsit în sufletul tânărului postelnic Neagoe, pământul roditor din care avea să crească nestingherit vlăstarul credinței ortodoxe. „A fost cel ce i-a transmis adânca lui cunoaștere teologică, patosul moral și gândirea politică a Bizanțului, pe care o cunoștea desigur, fiindcă se ocupase vreme îndelungată cu copierea de cărți și nu-i vor fi scăpat Sfaturile lui Agapet către Împăratul Justinian sau Învățăturile lui Vasile Macedonul, sau Scrisoarea Patriarhului Fotie care se citea și prin mănăstiri. Bizanțul, adus ca într-o raclă vie în sufletul și gândul patriarhului, își găsise omul în stare să-l facă a renaște! Umbrele basileilor coborâseră către el, spre a redeveni vii în acest fiu de domn român care-și aștepta în liniște ceasul” (Arhim. Ciprian). Read more