Am cunoscut mari duhovnici ai vremurilor noastre, în România şi în afara ei. Dar puţini dintre ei mi-au dau sentimentul că mă aflu în faţa unui haiduc în sfera credinţei – părintele Iulian Lazăr de la Schitul românesc Prodromu, din Muntele Athos, părintele Justin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă şi părintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol.

Haiducii sunt cei care erau gata să îşi dea şi viaţa pentru binele poporului. La fel şi haiducii duhovniceşti. Cine a cunoscut astfel de eroi ai duhului ştie despre ce vorbesc. O femeie în vârstă, căreia îi plac mult pelerinajele, mi-a scris: „Cu câţiva ani în urmă, la praznicul Naşterii Maicii Domnului, eram la sfânta liturghie la Mănăstirea Sfânta Maria din Techirghiol. Slujea părintele Arsenie Papacioc. Am văzut faţa luminoasă a părintelui. M-a impresionat faptul că, în timp ce slujea, la un moment dat am văzut că era uşor ridicat de la pământ, pur şi simplu stătea în aer. Ne-a binecuvântat şi tot era lumină şi bucurie în Domnul. Nu pot descrie ce am trăit, pentru că numai sufletul simte sfinţenia şi lumina marilor duhovnici”. Pentru un om necredincios, o astfel de relatare nu are nicio valoare. Dar, cunoscând-o pe femeia care l-a scris, am încredere că ce a trăit a fost o clipă minunată prin care Dumnezeu i-a descoperit măreţia părintelui Arsenie…

Părintele Arsenie Papacioc este un erou al neamului şi un erou al Bisericii. Poate că va veni vremea în care i se vor recunoaşte ambele ipostaze. Aceasta însă depinde şi de felul în care cei care i-au fost apropiaţi vor şti să dea mărturie despre modul în care părintele le-a marcat viaţa.

„Ai o soţie, ca o împărăteasă… Ca o împărăteasă…”

În viaţa fiecărui om există unele momente de cumpănă. Într-unul din cele mai grele momente ale vieţii mele am trecut pe la mai mulţi părinţi, dar îmi era greu să îmi deschid sufletul. La părintele Arsenie Papacioc am ajuns aproape întâmplător (de fapt, nimic nu e întâmplător în traseul nostru duhovnicesc). Însoţeam un părinte de la Muntele Athos într-un pelerinaj pe la cei mai cunoscuţi duhovnici români. Rolul meu era doar de ghid – şi mă foloseam de discuţiile care aveau loc.

Când am ajuns la Techirghiol, în timpul discuţiei mă gândeam dacă are rost sau nu să intervin, să îi spun părintelui Arsenie ceva despre frământările mele. Sunt momente în care diavolul îţi întunecă mintea şi nu înţelegi clar rostul de a cere un sfat de folos, părându-ţi-se că ştii de dinainte cam ce răspuns vei primi. Mai ales că părintele era bolnav şi mă gândeam că nu are rost să îl mai încarc şi cu problemele mele. Era atât de slăbit, încât atunci când voia să facă un semn cu mâna în linie dreaptă, mâna desena în aer o linie şerpuită. De aceea, la plecare, când am trecut să iau binecuvântare de la el, am avut un şoc când, mângâindu-mă pe obraz, părintele mi-a spus în câteva secunde dezlegarea problemei mele. Totul era atât de simplu, deşi părea atât de complicat.

Când am ajuns, nu după multă vreme, la părintele Iulian, fostul meu duhovnic de la Muntele Athos, mare a fost mirarea mea când părintele mi-a spus aceleaşi lucruri cu părintele Arsenie – ba, mai mult, de această dată mâna lui Dumnezeu a lucrat şi mai clar. Mă pregăteam să îi pun părintelui Iulian două întrebări, şi, în timp ce mă gândeam cum să le formulez, mi-a răspuns la ele fără să apuc să deschid gura. Read more