Cum a murit mucenicul și Filosoful Constantin Oprișan la Jilava
Etichetă: costache oprisan
MARTIRUL CONSTANTIN OPRIȘAN: „Pe toată uscătura asta nu dau o clipă de extaz”
Poem filosofic: „Pe toată uscătura asta nu dau o clipă de extaz”
Părintele Gheorghe Calciu despre Costache Oprișan: „Simţeam prezența Duhului Sfânt în jurul lui; îl simţeam pe el”
V-a povestit despre momentul în care a fost şeful Frăţiilor de Cruce?
Da. Ne-a spus despre cum a lucrat cu tinerii. Sunt sigur că iubea foarte mult tinerii şi că şi el era iubit de ei. Era complet dedicat omului. Era un om foarte inteligent, uluitor de inteligent. A fost atât de binevoitor cu noi. Nu a vorbit mult despre el însuşi. Vorbea despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul. Ştiţi, nu e aşa de uşor să stai într-o celulă tot timpul cu aceiaşi oameni. Când izbucneau anumite conflicte între noi, el se ruga. Şi rugăciunea lui era lucrătoare. Ne era ruşine, pentru că el se ruga şi noi ştiam asta. Atunci nu se ruga cu voce tare, dar faţa lui era complet transformată. Noi înţelegeam că se roagă pentru noi şi ne opream din ceartă. Read more
IN MEMORIAM. 100 DE ANI DE LA NAȘTEREA MARTIRULUI ȘI FILOSOFULUI COSTACHE OPRIȘAN
Părintele Gheorghe Calciu despre Costache Oprișan:
„Simţeam prezența Duhului Sfânt în jurul lui; îl simţeam pe el”
El (Costache) nu vorbea mult. Ne vorbea în fiecare zi în jur de una, două ore, deoarece nu putea să vorbească foarte mult. Dar fiecare cuvânt care ieşea din gura lui era un cuvânt sfânt, numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. El îşi rostea rugăciunile, şi auzindu-l cum spune aceste rugăciuni, ştiind cât de mult suferea, eram profund impresionaţi. Nu era deloc uşor. Pe lângă delicateţea lui sufletească, el încerca să ne protejeze, să nu expectoreze prea mult ca să nu împrăştie bacili în atmosferă. Era ca un sfânt în celulă cu noi. Simţeam prezența Duhului Sfânt în jurul lui; îl simţeam pe el. Chiar şi în timpul ultimelor sale zile când nu mai era în stare să vorbească, el niciodată nu şi-a pierdut bunătatea faţă de noi. Puteam citi în ochii săi lumină spirituală şi dragoste. Faţa lui era ca o revărsare de dragoste.
V-a povestit despre momentul în care a fost şeful Frăţiilor de Cruce?
Da. Ne-a spus despre cum a lucrat cu tinerii. Sunt sigur că iubea foarte mult tinerii şi că şi el era iubit de ei. Era complet dedicat omului. Era un om foarte inteligent, uluitor de inteligent. A fost atât de binevoitor cu noi. Nu a vorbit mult despre el însuşi. Vorbea despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul. Ştiţi, nu e aşa de uşor să stai într-o celulă tot timpul cu aceiaşi oameni. Când izbucneau anumite conflicte între noi, el se ruga. Şi rugăciunea lui era lucrătoare. Ne era ruşine, pentru că el se ruga şi noi ştiam asta. Atunci nu se ruga cu voce tare, dar faţa lui era complet transformată. Noi înţelegeam că se roagă pentru noi şi ne opream din ceartă.
Era într-o stare fizică atât de proastă, pentru că fusese torturat în Piteşti vreme de trei ani. L-au bătut peste piept, peste spate până i-au distrus plămânii. Dar el se ruga toată ziua. El niciodată nu a spus ceva rău împotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos. Pe atunci nu mi-am dat seama cât de important a fost Constantin Oprișan pentru noi. Era justificarea vieţii noastre în acea celulă. În timpul acestui prim an, el a devenit din ce în ce mai slab. Simţeam cum se apropie de sfârşitul vieţii pământeşti şi că va muri.
Odată pe săptămână eram obligaţi să ne radem. Eu îl vegheam pe Constantin Oprișan şi prietenii mei se bărbereau. Pe urmă eu mă bărbeream şi unul dintre ceilalţi îl veghea, deoarece îl vegheam zi şi noapte. Când ceva se întâmpla, ei îmi spuneau să merg la Constantin Oprișan, deoarece le spusesem că eu voi fi singurul care voi avea grijă de el, fiindcă l-am rănit în prima zi. Sunt sigur că l-am rănit şi de aceea mă simţeam foarte, foarte vinovat. În timp ce mă bărbeream, Marcel, studentul care era mai tânăr decât noi, a văzut cum Constantin Oprișan era gata să moară. A spus: „Mergi şi vezi de Constantin Oprișan; el moare”. M-am uitat la el. Faţa sa era complet vlăguită. Ochii îi erau deschişi, dar am văzut că peste ochii săi părea să fie o perdea de ceaţă. Ochii i s-au întors peste cap. Am fost atât de speriat, mi-a fost aşa de teamă! Am simţit că va muri şi că voi fi singur în celulă. Am pus mâna pe el şi am zis: „Constantine, nu muri; nu muri! Vino înapoi; vino înapoi!”. Am ţipat cu voce tare! Imediat s-a întors. Ochii i-au devenit clari. Nu ştiu ce s-a întâmplat în sufletul său, dar am văzut o imensă groază pe faţa sa. Am simţit că era gata să intre în lumea cealaltă şi că eu i-am cerut să se întoarcă înapoi în celulă. Ochii săi erau plini de groază şi a început să plângă. Lacrimi îi curgeau din ochi. Faţa sa devenise faţa unui copil, un copil nou născut. El plângea ca şi un copil ce se născuse, tocmai ieşit din pântecele mamei sale. Constantin Oprișan plângea pentru că-l forţasem să se întoarcă. În câteva minute a murit.
Cât aţi stat cu el în acea celulă?
Un an. După ce a murit, fiecare a simţit cum ceva din el a murit. Am înţeles că, bolnav cum era şi în grija noastră ca un copil, el a fost stâlpul nostru de susţinere în celulă. Atunci am devenit singuri, fără Constantin Oprișan. Am luat un prosop şi am spălat corpul său pentru a-l pregăti să fie îngropat în pământ. Apoi am ciocănit la uşă şi am spus gardienilor că a murit Constantin Oprișan. Au venit după trei ore. Noi niciodată nu am părăsit acea celulă mai înainte. Acea celulă care nu avea nici lumină, nici ferestre. Apa se prelingea pe pereţi; salteaua de paie era putredă sub corpurile noastre. Astfel, după încă două ore, pentru prima dată, gardianul mi-a comandat mie şi prietenilor mei să iau corpul lui Constantin Oprișan şi să merg afară. Afară era atât de frumos! Flori şi copaci şi cerul albastru. Atâta timp cât am stat în celulă, am uitat despre frumuseţea lumii. Când am ieşit, am văzut că lumea nu s-a schimbat. Această vegetaţie, aceste flori ne loveau. Erau ca o insultă pentru noi, deoarece noi sufeream, muream… dar universului nu-i păsa de noi! Soarele apunea şi era o lumină aurie. Fiecare strălucea ca aurul. L-am pus pe Constantin Oprișan pe pământ. Era complet dezbrăcat deoarece a trebuit să dăm hainele sale de închisoare înapoi. Corpul său era complet vlăguit. Nu ne venea să credem că a fost o fiinţă vie. Era complet slăbit, numai piele şi os. Şi m-am gândit că fierea trebuie să-i fi intrat în momentul morţii în sânge deoarece era complet galben. Prietenul meu a luat o floare şi i-a pus-o pe piept – o floare albastră. Gardianul a început să ţipe la noi şi să ne forţeze să ne întoarcem în celulă. Înainte de a intra în celulă, ne-am întors şi am mai privit odată la Constantin Oprișan, trupul său galben şi floarea albastră pe piept. Aceasta e imaginea pe care o păstrez în memorie. Corpul lui Constantin Oprișan complet vlăguit şi floarea albastră pe pieptul său. El nu era decât piele şi os, fără muşchi. Nimic altceva … corpul său, zăcând pe pământ cu o floare albastră. După aceea a fost foarte dificil. Poate am păcătuit deoarece Constantin Oprișan, înainte de a muri, a spus: „Voi muri, dar după moarte, mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi. Toate rugăciunile mele vor fi pentru voi, deoarece nu vreau ca să muriţi în această celulă”. Şi sunt sigur că s-a rugat pentru noi, deoarece toţi trei am reuşit să părăsim această închisoare şi să mergem la Aiud. Sunt sigur că el s-a rugat pentru noi. Păcatul pe care l-am comis a fost că tot timpul m-am gândit şi am chemat sufletul lui Constantin Oprișan să vină şi să ne dăruiască lumina. Mă gândesc că am comis un păcat, deoarece poate i-am tulburat odihna. Sunt sigur că a fost foarte binevoitor cu mine pentru că am avut grijă de el. Sunt sigur că m-a iubit foarte mult. El îi iubea pe toţi. Dar cred că pentru mine a avut o dragoste specială, deoarece eu am avut o dragoste specială pentru el[1].
Un monument al morții. Altă relatare
CONSTANTIN OPRIȘAN – ICOANĂ A BIRUINȚEI ASUPRA IADULUI COMUNIST
„Fiți pregătiți pentru lupta care se va da în mlaștina disperării. Fiecare va ieși din încleștarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu și de ce are mai bun în el”.
FORMAREA. „MAGISTRU” ÎN FILOSOFIE ȘI PRIZONIER ÎN LAGĂRELE NAZISTE
„Inteligența îl plasa cam în vârful piramidei intelectuale românești. Cu pregătirea lui filosofică și geniul lui de poet, îi impresiona enorm pe cei din jur”. (Dumitru Bordeianu)
Fiu de răzeș, Constantin Oprișan (cunoscut celor mai mulți sub numele de Costache) vede lumina zilei la 16 martie 1921, în localitatea băcăoană Oncești. Lumea bucolică a copilăriei sale, brăzdată geografic de coastele și văile Podișului Moldovei avea să-și pună impetuos amprenta asupra structurii sale sufletești. În anul 1940, după ce absolvă liceul în Bacău, Constantin, se va alătura Frăției de Cruce într-o vreme de mari încercări pentru țară. Activitatea lui asiduă din cadrul Frăției va fi curmată brusc de începutul prigoanei împotriva legionarilor, ordonată de generalul Ion Antonescu. Tânărul Costache va alege drumul sinuos al exilului, ajungând în Germania la începutul anului 1941. Hărăzit cu un talent poetic și filosofic de excepție, nu pierde ocazia de a audia cursurile susținute de renumitul filosof german, Martin Heidegger. Exilul, însă, nu îl va scuti de hărțuirea naziștilor înverșunați ca și comuniștii în strădania lor de a-i încarcera pe legionari. Astfel, la începutul anului 1943, împreună cu alți nouă tineri legionari, Costache Oprișan se vede ostracizat în lagărul nazist de exterminare de la Buchenwald. În urma unui bombardament declanșat asupra lagărului, în ziua de 24 august 1944, Oprișan scapă din prizonierat împreună cu o mare parte dintre deținuți. Odată eliberat, va încerca în repetate rânduri să se întoarcă în patria mamă. După ce termină cursurile unei școli militare germane, va fi încadrat în grupul desemnat să fie parașutat în România cu misiunea de a lupta împotriva bolșevicilor. Din cauza unor schimbări politice neașteptate, în primăvara anului 1945, planul de parașutare a grupului de români este anulat. Hotărârea nu-i împiedică pe cei trei reprezentanți ai grupului (Marinescu, Oprișan și Crețu) să plece spre România, străbătând pe jos Ungaria, riscându-și astfel viața în marșul clandestin peste frontiere.
Ajuns în România, Costache Oprișan este numit șef al Frățiilor de Cruce din întreaga țară. Neobosit căutător al adevărului, mereu însetat de cunoaștere, se înscrie în anul 1946 la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj, unde va studia sub îndrumarea profesorilor Lucian Blaga, Ștefan Bezdechi și Dumitru Roșca pe care îi uimește cu cultura lui vastă și profunzimea cunoștințelor acumulate în timpul șederii sale în Germania. „Și nu rareori, prelegerile lui le înlocuiau pe ale profesorului, bineînțeles cu îngăduința admirativă a aceluia”[1]. Grăitoare în acest sens este mărturia lui Petre Hossu, asistent universitar al prof. D.D. Roşca și martor ocular al unei pledoarii susținute de eminentul student: „Oprişan ajunse şi la Heidegger şi aprofundă viziunea heideggeriană asupra timpului (în Heidegger, nici D.D. Roşca nu era acasă, domnia sa, fiind doctor în Filosofie la Sorbona, deci filosof de formaţie franceză). Când Oprişan şi-a încheiat expozeul, D.D. Roşca i-a spus: «Domnule Oprişan, dumneata eşti un om serios!». (Era suprema apreciere pe care exigentul Magistru o acorda unui student, să-i spună că e serios; la antipod, suprema imputare era, când îi spunea vreunui student: «Dumneata eşti un ocoş!», adică, sfătos nevoie-mare, ha, ha, ha!). Expozeul lui Oprişan luase tot timpul seminarului, aşa că Petre Hossu nu a mai trebuit să ia cuvântul. După excepţionalul demers filosofic al lui Oprişan, orice comentariu era de prisos. Petre Hossu era uluit: în filosofie nu există miracole, filosofia este academică, filosofia se învaţă la Universitate; cum de acest student în anul II, la Filosofie ştie mai mult decât el, licențiat «magna cum laude» la Roşca şi Blaga?!”[2]. Dumitru Bordeianu, care a împărțit suferința temniței cu Oprișan, vreme de 11 luni, îl descrie astfel: „Inteligența îl plasa cam în vârful piramidei intelectuale românești. Cu pregătirea lui filosofică și geniul lui de poet, îi impresiona enorm pe cei din jur. Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică și artă, până la matematică și filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. Cât am stat cu el, am avut parte de cele mai elevate preocupări intelectuale. La 30 de ani, Oprișan era de invidiat. Era, ca Pascal, un matematician strălucit și un gânditor și logician de temut”[3]. În anul 1947, studentul Costache Oprișan se căsătorește cu Constanța Grama, membră a Cetățuilor, dar continuă în același timp și reorganizarea structurilor legionare, cu toate că rușii invadaseră țara. La sfârșitul anului 1948, Ordinul nr. 48.000/30 decembrie emis de Ministerul Afacerilor Interne dezlănțuie în România avalanșa arestărilor sortite întemnițării legionarilor. În noaptea de 14 mai 1948, Constantin Oprișan, student în anul III al Facultății de Litere și Filosofie din Cluj este reținut și încarcerat la Jilava, ca închisoare de tranzit, fiind nevoit să lase în urmă familie, carieră şi tot ce însemna pentru tânărul de atunci bucurie şi desfătare lumească, ca să îmbrace hlamida purpurie a răstignirii pe Cruce în temniţele comuniste.
ÎN ZEGHEA PĂTIMIRII LA PITEȘTI
„Avea o imensă forţă lăuntrică, prin care chinurile iadului de aici nu-l mai înspăimântau şi le privea cu seninătatea Iov-istă. Tot ce i se întâmpla, primea şi îndura ca pe ceva ce i se hărăzise”.
Potrivit sentinței, care îi „prescria” 25 de ani de muncă silnică, în regim de urgență, la 3 februarie 1949 studentul Oprișan cel cu „privirea blândă şi visătoare”[4] este trimis la închisoarea Pitești, împreună cu toți ceilalți studenți arestați. Este prima filă a martirologiului pe care Costache o va scrie cu șuvoaie de sânge, trecând prin tenebrele reeducării din care se va slobozi cu sufletul luminat în focul lămuritor al suferinței. Bănuit a fi comandantul legionar al închisorii, va fi schingiuit ca nimeni altul. „A fost supus celui mai mare supliciu, a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat”[5]. Despre puterea distructivă a reeducării de la Piteşti, Aurel Vişovan, unul din martirii care a trecut și el prin același calvar, ne mărturisește: „Evenimentele pot fi măsurate prin dimensiunea oamenilor care s-au confruntat cu ele. Bărbaţi de talia lui Costache Oprişan, Pop Cornel, Gioga Parizianu şi atâţia alţii… Ca brazii de înalţi, au rezistat atâtor furtuni rămânând neclintiţi… Sunt acum frânţi la Piteşti! Urgia capătă forme demonice. Acolo istoria s-a oprit din mers pentru moment, făcând loc Apocalipsei”[6]. În cuștile de beton ale Piteștiului, tortura a căpătat proporții de iad, iar sufletele sfârtecate de chin au îngenuncheat zi și noapte, crispate de durere pe lespezile reci de piatră. La Pitești, totul a îmbrăcat zeghea unei teribile suferințe care părea fără sfârșit: mâncarea, somnul, nevoile fiziologice, până şi respiraţia erau crunt cenzurate, iar deșertul lăuntric, de multe ori, nu cunoștea hotare. Read more