La scurt timp DUPĂ ”Sfântul și Marele Sinod”
Înaltpreasfințitul Mitropolit al Nafpaktosului și Agios Vlasios, Ierotheos.
Cu puține zile înainte de convocarea ”Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe”, așa cum a fost acesta caracterizat în ultimii ani, am scris un articol în care mi-am prezentat opiniile despre acest Sinod. La fel, după convocarea Sinodului, voi consemna primele mele observații care nu sunt rezultatul unor speculații, ci al propriei mele percepții, fără să epuizez acest subiect vast.
- Felul cum este evaluată lucrarea Sinoadelor
”Sfântul și Marele Sinod” și-a încheiat lucrările și a intrat în viața Bisericii și în istoria ei, de care va fi și judecat. Istoria este cea care îi va conferi și denumirea reală, deoarece știm că unele Sinoade, cu toate că au fost caracterizate ca ecumenice, în cele din urmă au fost respinse de alte Sinoade ulterioare, după cum, de asemenea, unele Sinoade, deși au fost convocate ca locale, au dobândit caracter ecumenic. Acest lucru se datorează hotărârilor pe care le-au luat și acceptării sau nu a acestora de către pliroma Bisericii.
Îndeobște, Sinoadele sunt judecate de cei care au minte luminată și experiența vederii lui Dumnezeu, pentru că aceștia constituie conștiința Bisericii care priveghează, ca unii ce au ”mintea lui Hristos” (I Corinteni 2: 16).
Poate unii ironizează cele despre luminare și îndumnezeire, dar în fapt aceasta este baza vieții ortodoxe, așa cum tâlcuiește cu dumnezeiască insuflare Sfântul Dionisie Areopagitul în textul ”Despre Ierarhia bisericească” și așa cum evidențiază toți Părinții Bisericii.
Este un fapt constatat de întreaga tradiție ortodoxă scripturistică și a Părinților că premisele autentice ale unui Sinod sunt tradiția isihastă și niptică a membrilor acestuia și autentica viață empirică a acestora. La primul Sinod apostolic de la Ierusalim, Apostolii au avut încredințarea să spună: ”căci părutu-S-a Duhului Sfânt și nouă” (Fapte 15: 28). Înțelegeau lucrarea Duhului Sfânt nu în rațiune, ci în inimă, după cum exprimă această experiență Apostolul Petru, când scrie: ”omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu” (I Petru 3: 4). Apostolul Pavel, în epistolele sale scrie despre acei oameni care sunt călăuziți de Duhul Sfânt și simt în inimă strigătul înfierii, psalmii și laudele și cântările duhovnicești, împreună-mărturia Duhului Sfânt (Romani 9: 15-16, Galateni 4: 6, Efeseni 3: 16-19, Efeseni 5: 18-19, Coloseni 3: 16). Această experiență apostolică a Duhului Sfânt au avut-o Sfinții Părinți, sau cel puțin majoritatea celor care au participat la Sinoadele Ecumenice, așa cum este consemnat în Canonul I al Sinodului V-VI Ecumenic.
În acest canon, după ce sunt menționați ”sfinții și fericiții Părinți” ai Sinoadelor Ecumenice de până atunci, în continuare este scris: ”credința tuturor bărbaților care au strălucit în Biserica lui Dumnezeu și care au fost luminători în lume, având într-înșii cuvântul vieții, să fie ținută cu tărie”. Când canonul scrie că Sfinții Părinți erau ”luminători în lume”, care au avut ”cuvântul vieții”, se înțelege că au avut experiența luminătoare și de Dumnezeu văzătoare, și aceasta este credința sigură, pe care trebuie să o păstrăm și să o punem în aplicare.
Acest lucru îl avea în vedere părintele Ioannis Romanidis și scria: ”Premisa de bază nu doar a Sinoadelor Ecumenice, dar și a Sinoadelor Locale este că aceia care se întrunesc în Sinod Local sau în Sinod Ecumenic sunt oameni care se află cel puțin în stare de luminare. Însă starea de luminare nu începe când spun rugăciunea de inaugurare a unui Sinod Ecumenic. Nu atunci începe luminarea. Așa că unii ortodocși fundamentaliști, nu știu cum să descriu acest lucru, și-i imaginează pe episcopii din istorie ca pe episcopii de azi, care habar n-au de dogme, dar au dogmatiști pe lângă ei, adică consilieri care îi consiliază cu privire la dogme”.
În acest sens nici un Sinod nu se suprapune Bisericii, ci exprimă viața și cugetul Bisericii, adică experiența și teologia Sfinților și este judecată de către aceștia. De altfel, este cunoscut cuvântul Apostolului Pavel: ”Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” (I Corinteni 6: 2).
Citind Actele Sinoadelor Ecumenice observăm peste tot că este folosită expresia ”următori Sfinților Părinți”. Patriarhii Răsăritului în 1848 au subliniat că ”păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi”. Și, desigur, prin cuvântul ”popor” nu se înțelege orice om care încearcă să judece lucrurile după rațiunea și perspectiva sa ideologică, ci aceia care au mintea lui Hristos, pentru că, potrivit Sfântului Dionisie Areopagitul, poporul ortodox este ”ceata de Dumnezeu văzătoare” din Biserică, adică cei îndumnezeiți, sfinții.
Prin urmare, după cum este scris în ”Sinodiconul Ortodoxiei”, umblăm ”după învățăturile Sfinților de Dumnezeu insuflați și după cugetul cel binecredincios al Bisericii”, cu alte cuvinte, învățăturile de Dumnezeu insuflate ale Sfinților sunt strâns legate de cugetul Bisericii. Read more