Ierarhii ROCOR-ului[1]

În 1935 s-a sărbătorit a 50-a aniversare jubileu a hirotoniei întâistătătorului Bisericii Ruse dinafara Rusiei[2], Mitropolitul Antonie. Sărbătorirea acestui jubileu a asumat caracterul unui mare triumf al Bisericii Ortodoxe. Parte activă s-a luat nu doar de către Biserica Sârbă, în granițele căreia a avut loc, dar de asemenea la Belgrad au venit reprezentanți ai diferitor alte Biserici. De la Biserica Antiohiei a venit Mitropolitul Elias al Libanului. Alți reprezentanți au venit din toate colțurile lumii.

În anul următor, 1936, Mitropolitul Antonie s-a odihnit întru Domnul. I-a urmat Mitropolitul Anastasie, care fusese încă dinainte dorit şi care a fost ales imediat de către Sinodul Episcopilor Ruşi din Străinătate. La început această schimbare nu a adus nicio modificare în situația ROCOR. Ea a continuat să existe şi să acționeze ca şi înainte, fiind ocârmuită prin decretul care fusese acceptat sub patriarhul Varnava, şi pretutindenea se bucura de toate drepturile sale anterioare. În 1937 locțiitorul, Mitropolitul Petru de Krutitsk, a murit în exil, şi aparent nu cu mult înainte de aceasta, sau curând după aceea, mitropolitul Chiril al Kazanului, care trebuia să devină locțiitor după IPS Petru, de asemenea a murit în exil. Sinodul patriarhal al Moscovei, compus din episcopii invitați de mitropolitul Serghie, l-au confirmat pe cel din urmă ca locțiitor al scaunului patriarhal.

În acest timp Biserica Rusă din interiorul Rusiei era într-o totală stare de dezolare. Erau doar douăzeci de episcopi în libertate, iar majoritatea bisericilor erau închise, distruse, sau preschimbate pentru alte scopuri. Provincii întregi şi vaste teritorii nu aveau nici măcar o singură biserică. Sfintele moaşte şi icoanele făcătoare de minuni erau duse la muzee. Majoritatea clerului care rămăsese era în exil, la muncă forțată, sau trăia ascunzându-şi dregătoria, cu greu câştigându-şi existența prin orice fel de muncă, numai în taină slujind în casele mirenilor credincioşi. Read more