Sf. Vasile cel Mare: Însuflețirea apelor

„Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!”

După crearea luminătorilor, se umplură şi apele cu vietăţi, ca să se împodobească şi această parte, apele.

Pământul şi-a primit podoaba lui de la cele ce au răsărit în el; cerului i-a dat podoaba florile stelelor, şi a fost împodobit şi cu perechea celor doi luminători care, ca nişte ochi gemeni, se uită spre pământ. Rămăsese să se dea şi apelor podoaba lor.

A venit porunca şi îndată râurile au început să lucreze, lacurile au ajuns roditoare, dând naştere la vieţuitoare, fiecare după felul lor propriu şi după natura apelor; marea a născut tot felul de specii de animale înotătoare; nici apa din bălţi şi din mlaştini n-a fost nelucrătoare, nici n-a rămas lipsită de participarea ei la desăvârșirea creaţiei; se vede doar că din apa bălţilor şi a mlaştinilor ies, ca dintr-o apă fiartă, broaştele, musculiţele, țânțarii. Cele ce se văd încă şi acum sunt o dovadă a celor ce au fost atuncea.

Astfel apa a fost silită să slujească poruncii Creatorului. Nespusa şi marea putere a lui Dumnezeu a arătat vii, lucrătoare şi mişcătoare tot felul de vieţuitoare ale apelor ; şi este cu neputinţă să numeri speciile lor. Odată cu porunca, apele au şi primit capacitatea de a naşte.

Peștii, păsările, animalele – ființe vii

Acum, pentru întâia oară, a fost creată o fiinţă vie, înzestrată cu simţire. Că plantele şi arborii, chiar dacă se zice că trăiesc, pentru că participă la facultatea de hrănire şi de creştere, totuşi nu sunt nici vie­tăţi, nici însufleţite.

Porunca aceasta îţi arată înrudirea firească dintre înotătoare şi apă; că peştii mor dacă îi desparţi puţin de apă; peştii nu pot respira aerul acesta; că ceea ce este aerul pentru pământeni, aceea este apa pentru înotătoare…. Peştii au parte proprie de moştenire, fire proprie, hrană proprie şi un fel propriu de viaţă. De aceea nici unul din animalele înotătoare nu primeşte să fie domesticit şi nici nu suferă atingerea mâinii omeneşti.

„Marea aceasta este mare şi largă_; acolo sunt târâtoare, cărora nu este număr, vietăţi mici şi mari”. Totuşi între ele este o întocmire înţeleaptă şi cu buna rânduială. Pe peşti nu-i putem numai învinui; sunt peşti care merită să fie imitaţi.

Cum se face că fiecare neam de peşti, după ce i s-a dat locul lui propriu, nu intră peste alte neamuri, ci locuieşte în propriile lui hotare? Peştii n-au geometrie, care să le împartă locuinţele; nu sunt împrejmuiți cu ziduri; nu sunt hotărniciți cu pietre de hotar, ci singuri şi-au luat locul care îi este de folos fiecăruia. Golful acesta hrăneşte cutare neamuri de peşti, celălalt altele; unele golfuri sunt pline de peşti, altele goale. Nici un munte cu vârfurile lui ascuţite întinse în sus nu-i desparte, nici râul care să le taie trecerea, ci o lege a naturii distribuie în chip egal şi drept locuinţa de care are nevoie fiecare neam de peşti.

Apa – dătătoare de viață

Şi care lucru din cele de neapărată trebuinţă n-a ieşit din apă ? Care lucru din cele de mare preţ n-a fost dăruit de apă vieţii? Unele pentru slujba oamenilor, altele pentru contemplarea minunăţiilor creaţiei, iar altele înfricoşătoare, pentru a ne învăţa să părăsim nepăsarea şi trândăvia.

«A făcut Dumnezeu chiţii cei mari».

Nu s-a spus că sunt mari pentru că sunt mai mari decât crevetele, ci pentru că, după mărimea trupului lor, se aseamănă cu cei mai înalţi munţi, adeseori par a fi nişte insule, când înoată la suprafaţa apei. Chiţii, pentru că sunt aşa de mari, nu locuiesc pe lângă coaste şi ţărmuri, ci în ocean. Nişte animale ca acestea au fost create ca să ne sperie şi să ne înspăimânte. Astfel Ziditorul vrea ca prin toate mijloacele să te facă să fii cu mintea trează, ca, prin nădejdea în Dumnezeu, să scapi de vătămarea lor.

Păsările cerului și rostul lor

Dar nenumărate sunt între pasări şi deosebirile neamurilor lor; dacă cineva ar vorbi despre ele în acelaşi chip în care am cercetat peş­tii, va găsi că unul este numele pasărilor, dar între ele sunt mii şi mii de deosebiri în ce privește mărimea, formele şi culorile; dar şi în ce priveşte viaţa lor, faptele lor, obiceiurile lor, este o mare deosebire în­tre ele, încât este cu neputință de descris.

Dumnezeu a poruncit păsărilor să zboare «pe pământ» — pentru că pe pământ este hrana lor — şi «sub tăria cerului».

Aşa cum am arătat mai înainte ²², aici văzduhul se numeşte «cer», pentru că se vede şi se numeşte şi «târie», pentru că aerul de deasupra capetelor noastre, datorită aburilor care se ridică de jos, este mai dens şi mai condensat în comparaţie cu un corp eteric.

Ai, aşadar, cerul înfrumuseţat, pământul împodobit, marea îmbogăţită cu vieţuitoarele născute în ea, văzduhul plin de păsările care zboară prin el. Toate au fost aduse de la nefiinţă la fiinţă prin porunca lui Dumnezeu, precum şi celelalte toate pe care cuvântul meu le-a lăsat la o parte. Că am căutat să nu stărui mai mult asupra lor, ca să nu par că depăşesc măsura, dar tu, om iubitor de cercetare, gândește-te singur la toate acestea; şi, cunoscând în toate înţelepciunea lui Dum­nezeu, să nu încetezi nicicând a-L admira şi nici a slăvi pe Creator prin toată creaţia.

În întuneric ai pasările de noapte; în lumină, pe cele care călătoresc ziua. Liliecii, bufniţele şi cucuvelele sunt păsări care îşi caută noaptea hrana lor. Deci şi tu, în vreme de noapte, când nu-ţi vine somnul, ţi-i de ajuns să te gândești la păsările de noapte, să cercetezi însuşirile lor pentru a slăvi pe Cel Ce le-a făcut. Să te gândești că privighetoarea stă neadormită când cloceşte şi nu conteneşte a cânta întreaga noapte. Să te gândești că liliacul are patru picioare şi zboară. Să te gândești că din toate păsările numai el are dinţi, că naşte ca vieţuitoarele cu patru picioare, că zboară prin aer, nu slujindu-se de aripi, ci de o membrană de piele. Să te gândești că liliecii au din fire dragoste între ei. Că se țin şi se atârnă unul de altul ca un șir, lucru pe care oamenii nu-l fac cu uşurinţă; că multora le place să stea mai degrabă despărţiţi şi deosebiţi decât împreună şi uniţi.

Să te gândești că cei care se îndeletnicesc cu înţelepciunea cea deşartă se aseamănă cu ochii cucuvelei. Că privirea cucuvelei este vie în timpul nopţii, dar se întunecă la lumina soarelui. Tot aşa şi mintea acelora este foarte pătrunzătoare când cercetează cele deşarte ale lumii acesteia, dar se în­tunecă atunci când e vorba de înţelegerea luminii celei adevărate.

(sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, PSB 17)