CINE ESTE DUMNEZEU CEL NECUNOSCUT
DIN CATEGORIA: SĂ REÎNVIEM DUHUL SFINȚILOR PĂRINȚI!
Deci cum am spus, când am expus învăţăturile teologice, El este ceea ce este. Unul necunoscutul, suprafiinţialul, Binele prin Sine, unitatea treimică, de o dumnezeire, de o bunătate ce nu se poate nici spune, nici înţelege. Dar şi numirile potrivite îngerilor ale sfintelor puteri, care trebuie socotite fie dăruiri, fie primiri ale bunătăţii mai presus de cunoaştere şi de arătare, sunt negrăite şi necunoscute şi le sunt proprii numai îngerilor învredniciţi de cunoaşterea mai presus de cunoaşterea îngerească a lor. Minţile de chip dumnezeiesc, unite cu acestea, pe cât e cu puţintă, printr-o imitare îngerească (fiindcă minţile îndumnezeite au parte de o astfel de unire cu lumina supradumnezeiască prin toată odihna lucrării înţelegătoare) o laudă în mod principal prin orice desprindere de cele ce sunt, luminate de ea cu adevărat şi mai presus de fire, prin unirea preafericită cu ea. Căci puterea celor ce sunt eridicată astfel peste toate în chip mai presus de fiinţă, dar ea nu e nimic.
DUMNEZEU ESTE MAI PRESUS DE TOATE CELE CE SUNT
Deci suprafiinţialitatea dumnezeiască, care este supraexistenta suprabunătăţii, nu e cu putinţă nimănui din cei ce sunt iubitori ai adevărului mai presus de tot adevărul să o laude nici ca raţiune sau ca putere, nici ca minte sau ca viaţă sau ca fiinţă, ci ca pe una ce e negaţia prin depăşire a toată deprinderea, mişcarea, viaţa, închipuirea,opinia, numele, cuvântul, cugetarea, înţelegerea, fiinţa, stabilitatea, fixitatea,unirea. Deoarece, ca existenţa bunătăţii, este prin însăşi exisienţa ei cauza a toate câte sunt. Dar pronia bunătăţii dumnezeieşti ca obârşie a tuturor trebuie lăudată din toate cele cauzale. Şi fiind ea aceasta, este obârşia şi suportul (ipostasul) tuturor şi toate o doresc pe ea: cele înţelegătoare* şi raţionale în mod cunoscător, iar cele subordonate acestora în mod simţual (sensibil). Şi celelalte au mişcarea vitală sau sunt simple prin deprinderea fiinţială sau habituală.
Ştiind-o aceasta, teologii lui Dumnezeu (autorii Scripturilor) îl laudă pe El şi ca pe Cel fără nume dar şi din tot numele. Fără nume îl arată atunci când spun că obârşia dumnezeiască uimeşte (mustră) pe cel ce întreabă într-una din vederile tainice alea rătării dumnezeieşti simbolice:
Care este numele Tău? (Fac. 32.29); şi Acesta,renunţând la a se face cunoscut prin orice nume dumnezeiesc, spune: Şi pentru ce întrebi despre numele Meu? Acesta este minunat (Fac. 32.29: Jud. 13.18).
Oare nu acesta este cu adevărat numele minunat, că e mai presus de tot numele, că e fără nume, că e deasupra a tot numele ce se poate numi fie în veacul acesta, fie în cel viitor (Ef.r 1,21)? Iar cu multe nume îl arată atunci când îl prezintă zicând Eu sunt Cel ce sunt (Ieş. 3,14): Viaţa, Lumina, Dumnezeu, Adevărul (cf. Fac. 28,13; Ioan 8,12; 14.6 etc.); şi când înţelepţii în cele dumnezeieşti îl laudă ca pe cauzatorul tuturor prin multe nume, din toate cele cauzate, de pildă ca bun, ca frumos, ca înţelept, ca iubit, ca pe Dumnezeul dumnezeilor, ca pe Domnul domnilor, ca pe Sfântul Sfinţilor, ca pe Cel veşnic, ca pe Cel ce este: ca pe cauzatorul veacurilor, ca pe dăruitorul vieţii, ca înţelepciunea, ca Mintea, ca Raţiunea (Cuvântul), ca Cunoscătorul, ca întrecând toate comorile a toată cunoştinţa, ca putere, ca Stăpânitorul, ca împăratul împăraţilor, ca Cel Vechi de zile, ca neîmbătrânîtor şi neschimbabil, ca mântuire, ca dreptate, ca sfinţenie, ca răscumpărare, ca întrecând toate în mărire, dar şi ca aflându- se în adiere subţire. Ei mai spun că El este în minţi şi în suflete şi în trupuri, în cer şi pe pământ acelaşi în aceleaşi, în lume, în jurul lumii, mai presus de lume, mai presus de ceruri, mai presus de fiinţă, soare, stea, foc, apă, duh, rouă, nor, stâncă prin sine, piatră toate cele cesunt şi nimic din cele ce sunt.
LIPSA NUMELUI
Astfel Celui ce e cauza tuturor şi mai presus de toate, i se potriveşte şi lipsa numelui şi toate numele celor ce sunt, ca să fie cu adevărat împărăţia tuturor şi ca în jurul ei să fie toate şi toate să fie dependente de ea ca pricină, obârşie, ca margine şi ea să fie, după Scriptură toate în toţi (I Cor. 15.28) şi să fie lăudată cu adevărat ca suportul (ipostasul) tuturor, obârşia şi desăvârşitoarea, susţinătoarea, ocrotirea şi casa, cea care întoarce toate spre Sine şi aceasta în mod unitar, cel nesupus vreunei relaţii liber de toate. Căci nu e numai cauza susţinerii sau a vieţii sau a desăvârşirii, ca să fie numită bunătate mai presus de nume, de mânie numai din această purtare de grijă sau din alta, ci cuprinde toate cele ce sunt în Sine în mod simplu şi fără să se mărginească, prin bunătatea atotdesăvârşitei bunătăţi a aceleiaşi unice şi atoatecauzatoare purtări de grijă. Şi e lăudată şi numită din armonia lăuntrică a tuturor.
(Extras din Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, Editura Paideia)