Când suntem ignoranți?

Ignoranța (micimea de suflet) este patima care se opune mărinimiei. Ea este boala care constă în ignorarea celor mai importante aspecte ale existenței. Sărmanul suflet care este cuprins de această cumplită boală ignoră existența lui Dumnezeu sau prezența Acestuia; nesocotește existența sau veșnicia sufletului; ignoră faptul că se va înfățișa la înfricoșătoarea Judecată și va răspunde de toate gândurile, vorbele și faptele sale rele.

În acest articol vom analiza patima mândriei, prima consecință a ignoranței.

Doar omul prost și supărăcios se mândrește. Cum recunoaștem în noi mândria?

„Cine nu se cunoaşte pe sine însuşi este un om mândru” [1]. Dacă s-ar cunoaşte pe sine însuşi, ar înţelege că este creat de Dumnezeu şi înzestrat de El cu multe daruri, că are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu şi al semenilor; şi-ar cunoaşte slăbiciunile şi neputinţele. Nu ar mai avea o părere bună despre sine, ci ar fi recunoscător lui Dumnezeu şi semenilor pentru tot ajutorul primit în dar.

„Patima mândriei constă în două neştiinţe. Iar aceste două neştiinţe împreunându-se, dau o cugetare confuză. Căci numai acela este mândru, care ignoră atât ajutorul dumnezeiesc cât şi neputinţa omenească. Deci mândria este lipsa cunoştinţei de Dumnezeu şi de om”[2].

„Mândria nu e altceva decât pervertirea sufletului şi boală grea, care se naşte din prostie. Da, cel mai lipsit de minte om din lume este cel mândru” [3]. Mândria se poate manifesta în toate situaţiile vieţii zilnice.

Omul bolnav de această patimă se mândreşte dacă îl salută cineva şi se consideră jignit dacă nu este salutat. Într-o formă mai gravă a bolii, se mândrește dacă nu îl salută oamenii, deoarece se vede mult peste nivelul lor. Se mândreşte dacă îi dă cineva dreptate şi se mânie dacă nu i se dă dreptate.

Se mândreşte dacă este vorbit de bine şi se supără dacă e vorbit de rău. Se mândreşte dacă i se primeşte darul şi se simte jignit dacă nu i se primeşte.

Se mândreşte când ţine o cuvântare bună şi se tulbură când nu reuşeşte aceasta. Se mândreşte când scrie ceva important şi se întristează dacă nu reuşeşte aceasta.

Se mândreşte (se simte persoană importantă) dacă îi încredinţează cineva o parolă sau un alt secret şi se consideră ofensat dacă nu i se încredinţează.

Se mândreşte dacă e luat cu maşina de cineva cu poziţie socială înaltă şi se tulbură în caz contrar.

Se mândreşte dacă este invitat la loc de cinste şi se simte părăsit dacă nu este invitat acolo; iar dacă i se spune să lase locul altcuiva mai mare, se simte jignit şi se mânie. Alteori se mândreşte dacă nu este invitat la loc de cinste, fiindcă se vede pe sine mai presus de cinstirea oamenilor (adică îi consideră pe oameni incapabili de a vedea înălţimea la care se află el).

Se mândreşte dacă i se cere sfatul şi de consideră dispreţuit dacă nu i se cere sfatul. Se mândreşte dacă i se mulţumeşte pentru ceva (priveşte mulţumirea ca pe o recunoaştere a meritelor) şi se mânie dacă nu i se mulţumeşte (fiindcă nu i se recunoaşte contribuţia). Alteori se mândreşte dacă nu i se mulţumeşte (se vede asemenea lui Dumnezeu care face mult bine oamenilor şi nu primeşte mulţumiri de la ei).

Se mândreşte dacă e luat în seamă şi se simte părăsit şi trecut cu vederea dacă nu este luat în seamă. Alteori se mândreşte dacă nu este luat în seamă (se crede un geniu neînţeles de contemporani, sau se crede un sfânt dispreţuit de oamenii lumeşti).

Se mândreşte când i se aduce de mâncare (ca unul care ar fi vrednic de aceasta) şi se simte nedreptăţit dacă i se aduce altora, iar el este trecut cu vederea. Alteori se mândreşte dacă nu i se aduce de mâncare (se consideră un sfânt persecutat) şi se supără dacă i se aduce (fiindcă nu i se recunoaşte măsura de mare postitor).

Se mândreşte dacă i se dă mâncare aleasă (fiindcă se vede o persoană importantă) şi se simte jignit în caz contrar (fiindcă este trecut în rândul săracilor). Alteori se mândreşte dacă nu i se dă mâncare aleasă, ci una simplă (fiindcă i se recunoaşte vieţuirea ascetică) şi se tulbură dacă i se dă mâncare lumească (fiindcă nu i se recunoaşte această vieţuire înaltă).

Se mândreşte când primeşte un dar şi se tulbură văzând că altul primeşte iar el nu. Alteori se mândreşte când nu primeşte darul, considerându-se pe sine mai presus de nivelul dăruirii omeneşti.

Se mândreşte dacă i se dă o cameră bună şi se consideră jignit în caz contrar. Alteori se mândreşte dacă nu i se dă o cameră bună (fiindcă se crede pustnic) şi se tulbură dacă i se dă cameră bună (fiindcă nu i se recunoaşte statutul de mare ascet).

Se mândreşte când e ajutat (fiindcă este luat în seamă) şi se tulbură în caz contrar (fiindcă se simte trecut cu vederea). Alteori se mândreşte când nu este ajutat (fiindcă are impresia că a reuşit singur) şi se supără când e ajutat (se simte jignit, ca unul care ar fi neputincios şi ar avea nevoie de ajutor).

Omul mândru se supără şi atunci când i se cere ajutorul (deoarece consideră că nu este sluga nimănui), şi atunci când i se refuză ajutorul (deoarece nu i se primeşte jertfa).

De aceea, omul cuprins de boala mândriei se află într-o continuă alternanţă de semeţire şi supărare. Omul mândru dispreţuieşte pe cei blânzi. „Mai ales faţă de aceştia se poartă cu asprime, căci de cei tari se teme, şi când are nevoie de ei îi linguşeşte.” [4] Pe cei cu dragoste curată îi respinge, de cei milostivi se scârbeşte, iar pe cei sinceri îi consideră proşti.

Bibliografie

Sfântul Ignatie Brianceaninov, Experienţe ascetice, vol. I, Ed. Sophia, Bucureşti, 2000.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumeniţa.

Sfântul Nectarie din Eghina, Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute, Ed. Sophia/Metafraze, 2012.

Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol.I, Ed. Harisma,  Bucureşti, 1993.

Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol.III, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994.

Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol.IX, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980.

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumeniţa,  p. 362.

[2] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Întrebarea 56, Scolia 4, în Filocalia, vol. III.

[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumeniţa,  p. 35.

[4] Părintele Dumitru Stăniloae, nota 600 la Scara, Cuvântul XXII, 26, în Filocalia, vol. IX.

(Articol preluat din revista Atitudini Nr. 39)