DIN CAMPANIA: Să reînviem duhul Sfinților Părinți!

Să lepădăm, cu toată puterea noastră, plăcerea acestei vieți și durerea căci atunci ne vom izbăvi deplin de toată născocirea patimilor și din reaua uneltire a dracilor. Căci pentru plăcere iubim patimile, și pentru frica durerii fugim de virtute.

Fiindcă orice răutate este prin fire stricăcioasă, precum și chipurile care o susțin, omul, deși a aflat prin cercarea însăși că durerea urmează numaidecât oricărei plăceri, are toată pornirea lui spre plăcere. Iar de durere, cu totul se depărtează. Căci pentru una se nevoiește din toată puterea, în timp ce luptă cu toată sârguința împotriva celeilalte, socotind ca prin această meșteșugire să le despartă una de alta pe acestea, ceea ce este cu neputință, și să aibă iubirea de sine unită numai cu plăcerea veșnic și cu totul nelimitată de durere, ignorând, din pricina patimii, pe cât pare, că nu este cu putință vreodată ca plăcerea să fie fără durere. Căci osteneala durerii este amestecată cu plăcerea, chiar dacă cei ce o au par să o uite, din pricina stăpânirii plăcerii în patimă.

Unirea minții cu Dumnezeu prin rugăciune

Fiindcă ceea ce stăpânește se arată pururea acoperind simțirea celui stăpânit. Așadar, căutând plăcerea din iubire de sine și sârguindu-ne iarăși să fugim de durere din aceeași pricină, născocim nașterile nespuse ale patimilor celor stricăcioase.

Căci nu cunoaște cineva cercarea simțirii plăcerii și durerii, când se va lega de Dumnezeu, Cel cu adevărat iubit, îndrăgit și dorit, mai bine zis, când își va lipi mintea de El, făcându-se liber de orice relație trupească.

Ce este pomul neascultării, al binelui și răului?

În măsura în care trupul săvârșește o slujire stricăcioasă și făcându-se prin aceasta iubitor de sine, omul are neîncetat lucrătoare în el însuși plăcerea și durerea, mâncând pururea din pomul neascultării, al binelui și răului[1], având [plăcerea și durerea] amestecate cu el prin simțire și având cunoștința lor prin cercare. Și dacă ar spune cineva că pomul cunoscut a fi al binelui și răului este făptura văzută, nu va greși de la adevăr. Căci are în mod natural împărtășirea [din pom] creatoare a plăcerii și a durerii.

Acolo unde rațiunea nu stăpânește, acolo în mod natural simțirea este stăpână, în care este amestecată cumva puterea păcatului care atrage sufletul prin plăcere spre miluirea trupului care este unit cu el după ipostas. Astfel dragostea unei vieți după fire îi încredințează sufletului ca o lucrare a lui naturală, purtarea de grijă față de trup împătimită și îndulcită de plăcere, și îl convinge să devină lucrător al răutății celei neipostatice.

(Sf. Maxim Mărturisitorul. Diferite capete teologice, despre dumnezeiasca iconomie și despre virtute și răutate)

[1] Cf. Fc. 3, 5.