„Nu-i lovi pe cei care au trebuință de mângâierea ta, rugăciunea ta și de cuvintele tale dulci, ca să nu piară si să se ceară de la tine sufletul lor, ci imită-i pe doctorii care vindecă suferințele mai fierbinți cu leacuri mai reci, iar pe cele mai reci, cu leacuri calde.

Când îl întâlnești pe aproapele tău, silește-te să-l cinstești mai presus de măsura lui. Sărută-i mâinile și picioarele și ține-le adesea cu multă cinste… și laudă-l și pentru cele pe care nu le are. Iar după ce se va despărți de tine, vorbește despre el numai de bine, ba încă și ceva de cinste.

Deoarece cu acestea și cu cele de acest fel îl atragi de partea binelui și-l silești să se rușineze din pricina vorbirii tale bune cu care i-ai grăit, și vei sădi în el sămânța virtuții.

Iar dintr-un astfel de obicei cu care te deprinzi pe tine însuți, se întipărește în tine o trăsătură bună și dobândești multă smerenie în tine însuți și fără osteneală le vei izbuti pe cele mari.

Și, nu numai atât, ci și dacă cineva are unele scăderi, fiind cinstit cu dărnicie de tine, primește tămăduirea de la tine, rușinându-se de cinstirea pe care a primit-o de la tine.”