Întâmplări minunate cu Sf. Ioan Iacob

Morți năprasnice pentru cei ce se împotriveau sfințeniei Sf. Ioan

Alături de Sfinții închisorilor, viața și personalitatea Sf. Ioan Iacob Românul reprezintă cea mai puternică mărturie ortodoxă contemporană. „Românul sfânt în Ţara Sfântă”, este cea mai vie icoană a monahismului românesc din secolul de curând apus. O dovedesc minunile săvârșite la racla Sfântului, atât cele tămăduitoare de boli, cât și cele de îndreptare a stareților greci de la Hozeva, unii dintre ei căzuți în ispita ignoranței și a necredinței față de sfințenia cuviosului român.

Se știe că după ce moaștele Sfântului Ioan Iacob au fost aduse și puse în biserică, Patriarhul Benedict și alți doi episcopi au făcut sinod să-l îngroape la loc pe Sfântul Ioan Iacob zicând că nu este sfânt. Alții au propus să-l mute în gropnița mănăstirii, care este sub biserică, având o intrare pe sub scara ce urcă spre clopotniță și mănăstire. Dar aici erau depozitate roabe, lopeți, saci cu ciment și tot felul de scule, pentru că pe atunci se lucra la drumul ce coboară spre mănăstire, așa încât gropnița era plină cu tot felul de materiale. Astfel, Sfântul Ioan Iacob a rămas în biserică deoarece grecii nu găseau un loc potrivit unde să-l pună. După un timp însă, Patriarhul și cei doi episcopi, văzând că se intensifică pelerinajul la moaștele sfântului și că multă lume vorbește despre Sfântul Ioan Iacob de la Hozeva, s-au întrunit din nou într-un consiliu și din nou au hotărât să-l îngroape pe Sfântul Ioan Iacob, lucru care nu s-a mai întâmplat pentru că Patriarhul a făcut infarct și a murit, un alt episcop a făcut blocaj renal, iar pe parcursul unui an au murit toți cei trei care au vrut să-l îngroape pe Sfântul Ioan Iacob[1].

„Pe toți sfinții i-ai tămâiat, dar cu mine ce ai?”

În anul 1965 starețul Amfilohie s-a îmbolnăvit şi a fost internat în spital. La Mănăstirea Hozeva a venit de la Sf. Munte un ieromonah sârb, pe nume Grigorie care nu ştia să citească bine greceşte şi avea grijă de mănăstire şi de Biserică, ceilalți fiind bătrâni. El aprindea candelele, tămâia și slujea Sf. Liturghie în duminici și sărbători. Auzind defăimările care circulau pe seama Sf. Ioan, le-a dat crezare și când ieșea în vremea sfintelor slujbe să tămâieze biserica, trecea cu vederea racla Sfântului. Întrebat de ce nu tămâiază racla cu moaștele Sf. Ioan, părintele Grigorie răspundea: „Știu eu de la Patriarhie că părintele Ioan nu este sfânt și că părintele Ioanichie l-a făcut sfânt”. Într-o dimineață în vremea sfintelor slujbe, tămâind biserica și moaștele Sfinților, l-a văzut pe Sf. Ioan ridicat în picioare, lângă raclă. Cuviosul l-a întrebat pe părintele Grigorie care era cuprins de spaimă: „Pe toți sfinții i-ai tămâiat, dar cu mine ce ai? Cu ce ți-am greșit, de nu mă cădești și mă vorbești de rău?”. După această întâmplare minunată, părintele Grigorie a dobândit multă evlavie la Sf. Ioan Iacob și tot el mărturisește că atunci când a fost ispitit de gândul plecării de la Hozeva, rugându-se la Sf. Ioan, acesta i s-a arătat din nou în biserica mănăstirii și i-a spus cu multă dragoste în glas: „Eu știu că ai plecat din Sf. Munte ca să rămâi aici, în mănăstire”. Mângâiat de această arătare, părintele Grigorie s-a întărit în răbdare și a rămas în continuare pe valea Hozevei.

Blagoslovenia Sf. Ioan

În luna septembrie a anului 1988, egumenul Hozevei a plecat în Grecia, iar părintele ieromonah Grigorie a rămas să se îngrijească de pregătirile necesare praznicului Naşterii Maicii Domnului. S-a străduit ca treburile să iasă bine și toată lumea a fost mulţumită.
În a doua noapte după praznic, părintele Grigore a visat că se afla lângă racla cu moaştele Sf. Ioan. Deodată părintele Grigore l-a văzut pe Sfântul Ioan stând în picioare lângă raclă. Părintele Grigorie l-a întrebat: „Ce faci, părinte?”. Sfântul Ioan i-a răspuns: „Bine”. Atunci Părintele Grigore s-a aplecat, i-a făcut metanie, i-a cerut blagoslovenie și i-a sărutat mâna. Sfântul i-a răspuns: „Domnul să te blagoslovească” și i-a făcut semnul Crucii deasupra capului. Când părintele Grigore s-a ridicat, nu l-a mai văzut și uitându-se în raclă, l-a zărit culcat cum era şi mai înainte.

Cum a mustrat Sf. Ioan pe starețul Sinesie

În anul 1988, Patriarhul Diodor l-a numit stareț la Hozeva pe ieromonahul Sinesie, dându-i ca ajutor pe diaconul Nichiforos. Ambii slujitori nu aveau evlavie la Sf. Ioan Iacob și adeseori îl defăimau. Într-o zi, când în mănăstire au venit mai mulți pelerini români, starețul Sinesie l-a certat pe părintele Ioanichie pentru că i-a dus să se închine la racla Sfântului și pentru că le-a oferit învățăturile și poeziile Sfântului cuprinse în cartea Hrană duhovnicească. Tulburat peste măsură, starețul i-a interzis părintelui Ioanichie să mai scrie ceva despre Sf. Ioan, zicând că trupul îi miroase urât și trebuie îngropat. Părintele Ioanichie a oftat adânc și cu multă mâhnire i-a zis: „Nu se vor împlini nici 40 de zile și împreună cu ucenicul tău Nichiforos veți vedea dacă Sf. Ioan este Sfânt sau nu”. A doua zi dimineață, starețul Sinesie a intrat în biserică, având barba tunsă. Când părintele Ioanichie l-a întrebat de ce și-a tuns barba, el a răspuns: „Astă-noapte a venit un călugăr la mine, m-a bătut cumplit și mi-a dat foc, dar în chilie nu aveam nimic ce putea arde, în afară de barbă”. Vreme de 40 de zile, acel călugăr, care putea intra în chilia starețului prin ușa încuiată, a venit în fiecare noapte și l-a bătut până când părintele Sinesie și-a mărturisit greșeala și a fost iertat de Sfântul. Diaconul Nichiforos, deși cunoștea ce i se întâmpla starețului, a continuat să-l clevetească pe Sf. Ioan. După o vreme a început să meargă pe la beduini, să mănânce și să doarmă prin colibele lor. După șase luni de zile a plecat la Ierihon, s-a dezbrăcat de hainele călugărești și a trecut la musulmani, primind numele de Mustafa și căsătorindu-se cu o femeie arabă care avea doi copii.[2]

După cele petrecute cu starețul Sinesie și cu diaconul Nichiforos, Patriarhia Ierusalimului a numit un nou stareț, pe părintele Antonie de la Mănăstirea Sf. Sava, care nici nu-l defăima pe Sf. Ioan, însă nici nu-l cinstea. Într-o zi, când starețul Antonie a venit în biserică pentru slujba Vecerniei, închinându-se la moaștele Sfinților din biserică, Dumnezeu i-a înmuiat inima și s-a închinat și la moaștele Sf. Ioan. După ce s-a închinat, a mers la strană și i-a întrebat pe părinți cine a stropit cu miresme racla Sf. Ioan. Cum nimeni nu făcuse așa ceva, părintele Ioanichie l-a încredințat că această bună mireasmă este permanentă la racla Sfântului, dar din pricină că starețul nu se închina niciodată la moaște, nici mireasma nu a simțit-o până atunci. Martor al vindecării unui copil demonizat la moaștele Sf. Ioan, starețul Antonie a recunoscut că defăimările pe seama cuviosului erau uneltiri iscate din invidie și rea-credință.

În luna august a anului 1992, după ce Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat pe Sf. Ioan Iacob, Patriarhul Diodor al Ierusalimului a hotărât să trimită în România o părticică din sfintele moaște prin doi episcopi greci care participau la o întrunire ortodoxă ce avea loc la Iași. Patriarhul i-a cerut starețului Antonie să-i aducă un deget de al Sfântului de la mâna dreaptă. Grăbindu-se foarte tare, starețul a deschis iute racla și rupând îndată un deget de la mâna dreaptă a Sfântului, a înțepenit pe loc, fiind cuprins de un fior rece, ca de moarte, din creștet până în tălpi. A simțit o mână rece pe cap, apoi un șuvoi rece ca gheața a început să i se prelingă pe șira spinării, după care niște valuri fierbinți îl sufocau, încât credea că-i va fi smuls sufletul din piept. Inima îi bătea cu putere, simțea cum capul îi plesnește, iar urechile îi vuiau cumplit și nu mai auzea și nici nu mai vedea nimic. Ar fi vrut să strige la Sfânt să-l ierte, dar nu avea nici glas. Doar mintea o avea limpede și de aceea a zis în gând: „Sfinte Ioane, am păcătuit mult înaintea ta din neștiință, dar te rog, iartă-mă și nu mă pedepsi pentru neștiința și păcatele mele!”. Îndată, starețul Antonie a fost slobozit de acele legături înfricoșate și a pus degetul Sfântului la loc. A căzut în genunchi lângă racla Sfântului, s-a rugat mult, după care plângând a intrat în altar și a îmbrăcat veșmintele preoțești, a cădit biserica și racla Sf. Ioan cântând în greacă troparul „Întru tine, părinte….”. Apoi a îngenuncheat din nou lângă racla Sfântului, s-a rugat îndelung, a deschis capacul de la raclă, a sărutat mâinile Sfântului și apoi a luat cu evlavia cuvenită degetul Sfântului și l-a pus într-o cutie de argint pe care a dus-o Patriarhului.

Arhim. Constantinos

[1] Cf. Sfântul Ioan Iacob de la Neamț-Hozevitul, Opere complete, Ed. Doxologia, 2013.

[2] Cf. Viața și minunile Sf. Ioan Iacob, coordonator L.S. Desartovici, pag. 79-90.